Doruilioi.com

Salvați economia subterană!

 

Eliminarea economiei subterane este dezideratul care unește tot spectrul politic din România și cea mai discutată problemă economică a zilelor noastre. Evaziunea fiscală a devenit subiectul central în aproape orice talkshow, discuțiile privind diverse alte chestiuni ricoșează iremediabil către ea, iar soluțiile de bună guvernare – de la „microeconomia” alocării cheltuielilor în domeniul medical la „macroeconomia” deficitului bugetar – se împiedică inevitabil tot de această problemă. Menționez aici două exemple stridente, de ieri-alaltăieri: Gabriel Biriș spune că „din cauza evaziunii mor cu mult mai multi oameni si sunt distruse cu mult mai multe destine decat in urma omorurilor punctuale”; aproape simultan, Costi Rogozanu nu a găsit o replică mai bună la spectaculoasa înăsprire a fiscalității promovată de guvern decât aceea că „taxele mai trebuie să și crească”, singura problemă fiind aceea că aceste taxe nu lovesc tocmai în cine trebuie. Ei bine, când doi oameni cu orientări ideologice diferite (și care, nota bene, nu guvernează țara) îți spun că evaziunea și colectarea impozitelor e problema, atunci e clar: trebuie să te duci să te culci ferm convins că, dacă de mâine dimineață o rezolvi pe-asta, atunci vei vedea cum umblă pe stradă câinii cu covrigi în coadă.

 

Îndrăznesc să contrazic înțelepciunea convențională. Stârpirea economiei subterane și îmbunătățirea colectării impozitelor ar duce la scăderea nivelului de trai în România. Acestea nu sunt adevăratele soluții la problemele țării, ci doar mirajul unui consens dezinformat sau interesat.

În primul rând, cred că merită să observăm din capul locului că, dacă colectarea taxelor este o problemă, ea este și cea mai simplă problemă cu care ne confruntăm. Poate fi rezolvată practic peste noapte, de către un guvern care chiar își propune. Cum? Simplu, „cu mitraliera”, așa cum au procedat unele țări africane (Zimbabwe acum câțiva ani) sau așa cum au demonstrat comuniștii că se poate confisca avuția. Nu este nevoie să organizăm sesiuni de brainstorming, nu sunt necesare calcule, proiecte, consultări. Evaziunea fiscală poate fi distrusă prin simpla amenințare credibilă din partea statului, prin pedepse foarte mari pentru cei prinși cu „ilicitul”. Prin comparație, construcția unei autostrăzi sau inventarea unui medicament sunt lucruri infinit mai grele, acolo e nevoie de multă muncă, de resurse implicate în cercetare și mai apoi în execuție, de talent organizatoric și antreprenorial – pentru că nimeni nu știe dinainte dacă medicamentul va fi cumpărat și afacerea se va încheia cu profit ș.a.m.d. Dar dincoace, în domeniul evaziunii, totul e clar. Cu o amenințare instituțională suficient de credibilă statul poate opri afacerile evazioniștilor. Acest lucru a și fost propus de fapt, de exemplu de Dan Voiculescu, care a sugerat implicarea armatei în combaterea evaziunii.

Desigur, întrebarea este – dacă așa stau lucrurile, atunci de ce nu luptă statul mai eficient cu economia subterană? Răspunsurile (sunt două) vor deveni evidente în cele ce urmează, acum le punctez pe scurt: fiindcă, pe de o parte, reprezentanții statului înțeleg că economia subterană este o falsă problemă și că este contraproductiv să lovești în ea și, pe de altă parte, fiindcă ei înșiși trăiesc din economia subterană.

 Impozitele ca regim politic

Regimul fiscal este un regim politic. TVA nu este un element de care trebuie să ținem cont inevitabil în viața noastră, precum de legea gravitației. Taxele sunt opera omului, mai exact a omului politic. Ele azi sunt, mâine cresc, poimâine dispar – în funcție de cum bate vântul preferințelor politice. Impozitele sunt rezultatul unui act de voință al statului, care impune ceva (un bir) membrilor societății. Ca regim politic, fiscalitatea – adică ciuntirea libertății economice – nu este cu nimic diferită de reducerea sau chiar eliminarea „drepturilor civile” în timpul lui Ceaușescu, care cenzura de pildă libera exprimare. Le fel cum atunci nu erai liber să spui ce gândești, la fel astăzi nu ești stăpân pe roadele muncii tale – decât atât cât îți permite statul. Ce mi se pare interesant este lucrul următor: oamenii care au reușit să fugă din lagărul comunist au fost tratați de regim drept dezertori, dar societatea in general i-a apreciat; în schimb, cei care evadează din lagărul fiscal – și care sunt considerați aproape suboameni de către guvern – par să fie condamnați și de societatea civilă.

Ca regim politic, în istorie am văzut că fiscalitatea poate fi mai puțin sau mai mult împovărătoare, poate fi permisivă sau acut confiscatorie. La fel cum dreptul la liberă exprimare sau asociere poate fi mai mult sau mai puțin acceptat. Important este însă să realizăm că granițele actuale ale fiscalității nu sunt bătute în cuie (știu, sună ironic zilele astea!) până la sfârșitul veacului și că regimurile politice care își oprimă cetățenii – fie cenzurându-le opiniile, fie confiscându-le averea – sunt nesustenabile și nu promovează bunăstarea generală. Un principiu demonstrat extrem de clar de istoria economică este acela că prosperitatea unei națiuni este direct proporțională cu libertatea, mai exact cu libertatea economică.

Dacă stăm să ne gândim că România ocupă locul 136 în lume la povara impozitării (zice Banca Mondială), învecinându-se cu Zimbabwe și Burundi, atunci cred că este destul de clar: regimul de politică fiscală și economică trebuie dat jos. Scăderea taxelor este cheia revigorării economiei și adevărata urgență a României, nu îmbunătățirea colectării lor.

 

taxe

 

    Economia subterană este un balon de exigen

Retragerea cetățenilor în tranșeele economiei subterane le oferă acestora posibilitatea să respire aerul libertății economice. O mulțime de afaceri sunt posibile fiindcă nu sunt impozitate. De la meditațiile oferite de profesori, la spălătoriile auto care nu oferă bon fiscal și până la usturoiul pe care îl cumpărăm din piață, libertatea economică duce la cooperare socială, la satisfacerea nevoilor tuturor și la creșterea veniturilor. Piața liberă este consensuală și aducătoare de bunăstare. Să ne imaginăm pentru o clipă că un Birocrat-Dumnezeu ar face imposibile toate aceste activități, vă dați seama câte locuri de muncă s-ar pierde, câtă tristețe și (nu mă îndoiesc) revoltă ar rezulta de aici?

Lupta cu economia subterană este absurdă și o gogoașă politică, la fel cum este, de pildă, creșterea salariului minim. Orice guvern promite că va realiza aceste două lucruri. Dar totuși, de ce nu le face?! Vreau să spun, de ce nu le face într-o manieră consistentă? Deoarece consecințele economice și sociale ale unor astfel de măsuri sunt atât de neplăcute încât “gogoșile” s-ar desumfla imediat. V-ați întrebat de ce, dacă statul vrea să facă un bine săracilor și totodată economiei în ansamblu (stimulând consumul) nu crește salariul minim la 4000 de lei? Sau măcar la 2000 de lei? De ce se mulțumește să îl crească cu 50 de lei? Deoarece înțelege că stabilirea salariului peste nivelul productivității și în dispreț față de cererea de forță de muncă manifestată de angajatori nu poate duce decât la șomaj masiv. Dacă salariul minim ar deveni de mâine 4000 de lei, atunci doar 1% dintre români ar mai avea loc de muncă. Nu trebuie să ai două facultăți ca să înțelegi un lucru atât de simplu. Guvernanții știu asta, ei știu că creșterea salariului minim este o măsură nocivă și tocmai din acest motiv ne fac dovada „mărinimiei” lor oferindu-ne o creștere… care ține pasul cu inflația. Așa cum spunea mai demult chiar un oficial al statului, guvernatorul Mugur Isărescu, “Din punct de vedere social poti fundamenta un salariu de 700 de lei, unul de 1.000 de lei, chiar si unul de 2.000 de lei, dar cel real tot 500 de lei va fi. Te corecteaza inflatia”.

Din exact același motiv statul se face că luptă cu economia subterană. Și dă-i, și luptă! – dar nu prea tare că altminteri s-ar putea să distrugem și bruma de avuție pe care reușesc să o agonisească oamenii tocmai fiindcă evadează de sub jugul fiscal. Ce-i sigur, războiul cu evaziunea, precum creșterea salariului minim, sunt rentabile pentru politicieni la nivel retoric. Dă bine să pară ca faci ceva, că dăruiești ceva. Politicienii întrețin astfel o stare de confuzie generală.

 Nu confundați privilegiile cu evaziunea!

O parte din cei mai mari evazioniști cooperează profund cu structurile puterii politice. Atunci când statul oferă contracte grase “regilor asfaltului” în schimbul unui comision, el întreține economia subterană. Da, dar cu o mică diferență. Ceea se se numește „furt din bani publici” sau „corupție” sunt acțiuni prin care unor persoane li se acordă de fapt anumite privilegii. Cutare dobândește privilegiul de a exploata gaze de șist sau aur, nimeni altcineva. Cutăruia i se încredințează un contract de pus borduri, nimănui altcuiva. În toate aceste cazuri avem de-a face practic cu poziții de monopol apărute peste noapte, cu privilegii acordate clientelei politice. Și asta este economie subterană, dar de un fel mai aparte. Spre deosebire, economia subterană a omului simplu nu funcționează ca mijloc de redistribuție politică a avuției. Cei care găsesc metode de a-și minimiza profitul contabil sau de a nu-și plăti taxele nu sunt privilegiați în raport cu restul societății. Ies în cîștig, dar nu pentru că au primit un privilegiu „de sus”. A-i socoti altfel este echivalent cu a-i condamna pe toți cei care au fugit de sub dictatura lui Ceaușescu pe motiv că… “nu au rămas aici cu noi, să mănânce salam cu soia”. Văd cum reprezentanții diverselor patronate și interese de afaceri vociferează împotriva evazioniștilor, pe care îi acuză de concurență neloială. Tare le-ar plăcea să-i vadă prinși de fisc și scoși de pe piață – deh, concurența e bună doar pentru consumatori, nu și pentru producători. Însă gândirea de tipul “Să moară capra vecinului”, dincolo de limitele intelectuale și morale pe care nu are sens să le mai discut, stă ea însăși mărturie a disperării oamenilor de afaceri din România și a confuziei generale. Oare nu ar fi mai bine dacă patronatele cu pricina ar decide să ceară statului nu combaterea evaziunii, ci reducerea fiscalității și birocrației care îi împiedică să fie mai productivi și să creeze locuri de muncă? Oare nu este mai firesc ca, din interiorul penitenciarului fiscal, să cerem libertate, nu aducerea altor deținuți?

Oamenii de rând, micii comercianți sau marile companii încearcă fiecare să se ferească de barosul dictaturii fiscale. Nu ești privilegiat dacă nu plătești impozite, privilegiați sunt cei care acaparează puterea politică pentru a se îndestula din banii contribuabililor. Nu cei care se feresc de o lege nedreaptă și dăunătoare, ci cei care croiesc astfel de legi având drept unic țel interesul propriu sunt adevărații privilegiați.

Să nu uităm că creșterea gradului de libertate economică prin reducerea fiscalității este în deplină armonie cu eliminarea privilegiilor de orice fel. Capitalismul a apărut la amurgul orânduirii feudale, dar noi, în anul de grație 2013, părem mai interesați de obținerea unui cadou de la stat decât de dreptul de a ne păstra mai mult din produsul muncii noastre?!

Statul este un prost administrator, de ce să-i dăm bani?!

Observ amuzat cum analiștii și decidenții politici emit de multe ori opinii inconsistente. Una din prezumțiile cu care operează persoanele de orientare liberală este aceea că statul este un prost administrator, însă ele par să nu înțeleagă implicațiile ultime ale acestui principiu. Aseară, de exemplu, l-am ascultat pe Klaus Johannis spunând cu subiect și predicat “Statul este un prost administrator” – lucru de apreciat – fără să conștientizeze că astfel contrazice tocmai politica economică actuală, care vizează creșterea fiscalității, a veniturilor bugetare ca pondere în PIB, în fond a rolului statului. Deci, pe de o parte știm că statul este ineficient în producția de bunuri și servicii, dar, pe de altă parte, vrem să-l hrănim dându-i o parte mai mare din resursele societății?!

În concluzie, să ne gândim mai bine dacă prin libertate sau prin biruri ne putem dezvolta ca nație. Răspunsul nu ar trebui să fie greu. Ignoranța și interesele multora joacă însă împotrivă.