Deontica bunei credinte
DEONTICA BUNEI CREDINTE IN STATUL DE DREPT
DEONTICA BONA FIDES (Universala)
© COPYRIGHT AV. ION GABRIEL ANGHELUS
Motto:
“MERITOCRATIA PARTICIPATIVA si BUNA-CREDINTA SALVEAZA ROMANIA !!! “
ULTIMA SOLUTIE O NOUA REVOLUTIE … REVOLUTIA MERITOCRATIEI PARTICIPATIVE si a BUNEI CREDINTE IN ROMANIA !!!
http://avocatanghelus.wordpress.com/2012/02/27/paradigma-bunei-credinte-in-statul-de-drept/
http://meritocratia.ro/meritocratia-si-meritocratismul/ Vezi emisunile MERITOCRATIA – PRIMO LAURENTIU la postul de televiziune NSAUL TV :http://www.nasul.tv/2012/10/22/meritocratia-sfarsitul-democratiei/
<< VREM BUNA-CREDINTA / „ S-A TERMINAT SMECHERIA, – TOLERANTA ZERO FATA DE REAUA-CREDINTA IN ROMANIA ” !!! >>
ROMANI … NUMAI IMPREUNA VOM REUSI … si pentruc ca INCERC SA FAC POPORUL ROMAN SA CONSTIENTIZEZE DE CE A AJUNS IN HALUL ASTA…..
DIN CAUZA RELEI CREDINTE A VECHII CLASEI POLITICE COMUNISTOIDO SMECHERITA DEDATA LA FURTISAGURI FANARIOTE , CARE A FACUT VARZA STATUL ROMAN ..
IN PARLAMENTUL ROMANIEI SI IN VIATA PUBLICA ….. TREBUIE SA CERETI SA SE PUNA PUNA ACCENTUL PE ORDINEA STATULUI DE DREPT SI PE PRINCIPIUL BUNEI-CREDINTE IN STATUL DE DREPT SI … VETI AVEA in cateva luni … 22 DE MILIOANE DE ” VLAD TEPES” VIGILENTI IN ROMANIA , CARE NU VOR MAI ACCEPTA FURTUL SI BATJOCORIREA MUNCII CINSTITE …..DIN PARTEA CELOR DE REA CREDINTA ….
….SI MERG MAI DEPARTE…. INSASI ROMANII VOR FI CHIAR NATIA CEA MAI DREAPTA, INTELIGENTA SI CORECTA DE PE PLANETA……. DACA VOR PUNE IN PRACTICA BUNA-CREDINTA INTRE OAMENI ….
CU ASTA TREBUIE INCEPUT “TOLERANTA ZERO FATA DE REAUA-CREDINTA IN ROMANIA ” !!!
ROMANII SUNT O NATIUNE SUPERIOARA CA INTELIGENTA, CREATIVITATE SI PUTERE DE MUNCA NUMAI CA STA CAM PROST LA ALEGEREA CONDUCATORILOR SI LA RESPECTUL DE BUNACREDINTA INTRE OAMENI IN SOCIETATE SI IN RELATIILE INTERUMANE .
GATA CU LENEVIA, S-A TERMINAT CU SMECHERIA : “TOLERANTA ZERO FATA DE REAUA-CREDINTA IN ROMANIA ” !!!
CINE NU CUNOASTE SA INVETE de pe acum ce inseamna efectul pozitiv al reintoarcerii la respectul conduitei principiului juridic al BUNEI CREDINTE in statul de drept :
DEONTICA BUNEICREDINTE
Titlul III Paradigma bunei credinţe şi statul de drept
Capitolul 1 – Rolul bunei credinţe în organizarea instituţională a statului de drept 1.1. Buna credinţă şi conceptul statului de drept ca dimensiuni ontologice ale omului privit sub specie juris
Aşa cum am subliniat anterior, buna credinţă este un concept unic şi complex care face parte din permanenţele dreptului şi care reuneşte în matricea sa un adevărat consemn al datelor cunoaşterii proprii celor trei discipline majore din care provine (dreptul, psihologia şi morala). Buna credinţă însumează anumite valori polare cu care operează cele trei domenii distincte şi tocmai prin acest miraculos adevăr ea poate şi trebuie să devină o cale euristică, unitară de reconsiderare a interpretărilor clasice privind conduita subiectelor de drept. Aceasta, deoarece reexaminarea sferei sale de aplicabilitate cât şi reevaluarea efectelor pe care le poate produce vis a vis de organizarea instituţională a statului de drept, ne va putea releva numeroasele sale valenţe privind asigurarea ordinei de drept, dar mai ales a echilibrului funcţional în toate compartimentele vieţii social economice. Astăzi, când se consolidează statul de drept pe baza principiilor consfinţite în Constituţie, ori ca dezechilibru major poate conduce la violarea ordinei de drept, fapt care poate afecta întreaga societate, pentru că ordinea de drept implică respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respectarea strictă a structurilor statului de drept, respectarea integrităţii şi demnităţii persoanei, a egalităţii depline în faţa legii a cetăţenilor în orice raporturi s-ar afla.
Pentru că statul de drept constituie unitatea unui sistem de norme juridice care reprezintă însăşi personificarea ordinei de drept (Kant) şi înseamnă înainte de toate domnia legii şi a egalităţii depline a membrilor societăţii în faţa legii – „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.” (Art. 6 Const).
Giorgio del Vechio afirma, citându-l pe Kant, că Statul trebuie să fie Stat de drept, adică Statul trebuie să lucreze pe temeiul dreptului şi în forma dreptului; Statul trebuie să recunoască valoarea personalităţii şi să-şi limiteze acţiunea sa acolo unde ar distruge această valoare, care este de asemenea un drept. Îndeosebi Statul nu trebuie să violeze infinitatea conştiinţei prin interziceri arbitrare, nici să elimine iniţiativa şi concurenţa rodnică a particularilor. Asupra acestui punct doctrina individualistă e conformă raţiunii şi a fost chiar confirmată de dezvoltarea istorică. Statul nu trebuie să se ocupe de binele general, de fericirea sau utilitatea comună; el are o însărcinare negativă, trebuie să fir pur şi simplu un „păzitor al ordinei juridice” (Kant) cu unica misiune de a se asigura aplicarea dreptului şi de a împiedica valoarea lui, dar în acelaşi timp, del Vechio face precizarea că Statul poate şi trebuie să cuprindă în sfera sa orice activitate şi trebuie să încurajeze binele peste tot, dar întotdeauna în forma dreptului, aşa fel încât fiecare act al său să se întemeieze pe lege, care este manifestarea voinţei generale. Antiteza empirică între individ şi societate tocmai în Stat îşi găseşte acordul său raţional. Statul e organul suprem al dreptului, iar dreptul este o emanaţie a naturii umane. Statul e deci, însăşi omul privit sub specie juris.-(av Anghelus ) ” Individualitatea se modelează în Stat şi în el „exaltă adevărata sa natură” (Vico). Prerogativele juridice ale omului şi cetăţeanului revendicate de revoluţiile sociale precedente (…) n-au putut şi nici n-ar putea şi şterse vreodată. Suveranitatea legii şi egalitatea cetăţenilor în faţa ei rămân în realitate pivoţii statului modern – care este prin urmare şi vrea să fie stat de drept, iar nu stat absolut sau de poliţie. Potrivit acestei organizări moderne a statului de drept, se observă cu uşurinţă că fundamentul şi liantul care-l structurează la orice nivel este legea, care este o consecinţă firească a manifestării depline a voinţei generale a indivizilor care compun societatea.
Deci, suma voinţelor individuale determină totdeauna forma activităţii şi scopurile statului modern, sumă de voinţe valabil întrunite, ca unitate reprezentativă a individualităţii, prelungire firească a teoriei contractului social.
Ori în această organizare juridică buna credinţă se presupune indubitabil că există, la toate nivelurile vieţii socio-juridice (cel puţin teoretic) pentru că lipsa ei sau mai precis apusul său (voinţa viciată de reaua intenţie, imprudenţă, tendinţe lezionare, ilicitate) ar conduce la destructurarea mai devreme sau mai târziu prin implozie a oricărei comunităţi umane, lucru de altfel confirmat de experienţa istorică. Pentru că, în mod normal, statul de drept înseamnă preecuţiunea legii dublată de buna credinţă în edictarea şi aplicarea ei. Aceasta înseamnă că atât acţiunile statului sunt supuse unor reguli constante şi sigure (deoarece fiecare cetăţean poate pretinde şi obţine respectarea acestor reguli adresându-se, în situaţia violării lor, unei instanţe judecătoreşti independente (art. 21, 47, 48 Const), cât şi faptul că orice persoană este obligată să respecte legea cu ocazia exercitării drepturilor sale (art. 51 Const).
Şi nu trebuie uitat faptul că Statul nu este decât un concept teoretic transpus în realitatea socială şi istorică, însă el se manifestă prin oameni mandataţi de ceilalţi membri ai societăţii, primii având puteri de reprezentare şi de decizie (dar şi de răspundere în faţa legii şi a mandatanţilor lor) care privesc în mod direct activităţi legate de aplicarea legii semenilor lor.
Cu atât mai mult, nu trebuiesc idealizate relaţiile dintre structurile statului şi cetăţeni, cu cât decizile acestor autorităţi se iau în definitiv tot de către oameni care încorporează volens nolens şi psihologia lor, atitudinile lor psihice faţă de anumite probleme concrete, în acte juridice care privesc viaţa socială a membrilor comunităţii. Şi toate acestea privesc ordinea socială, ordinea publică dar mai ales, ordinea de drept a statului de drept. Pentru că, dacă ne referim la ordinea de drept specifică societăţii moderne, vom constata că ea este o ordine de drept , unică, unitară şi egală pentru toţi cetăţenii, orice altă interpretare fiind exclusă. Ea este o relaţie justă între individ şi stat, un echilibru care caracterizează o societate cu adevărat democratică. Astfel dacă se va încălca legea, negăsindu-se autoritatea publică, se va deschide calea spre anarhie. Dacă se vor nega drepturile şi libertăţile individuale, se va deschide calea spre despotism, totalitarism şi instalarea „legii bunului plac”. Ori, tocmai acest echilibru fragil este asigurat de respectul necondiţionat faţă de lege. O atitudine responsabilă a subiecţilor de drept bazată pe buna credinţă. Pentru că acest aspect este esenţial tocmai din interesul practic de a se asigura realizarea dreptului şi intereselor care compun societatea democratică (vox populi, vox dei). De aceea limitarea şi în acelaşi timp protejarea libertăţii de acţiune a fiecăruia (art 49 Const) este absolut necesară, deoarece nu toţi oamenii au în mod natural aceleaşi posibilităţi. Şi această limitare sau protejare a libertăţii de acţiune, nu se poate face fără a ţinbe cont de buna credinţă, ştiindu-se că aceasta se face numai în şi pe baza legi. Pentru că legea este şi trebuie să rămână unicul instrument de reprezentare a conduitelor umane în statul de drept, iar oamenii trebuie să fie ţinuţi să se raporteze totdeauna la ceea ce legea le impune prin litara şi spiritul ei – lucru de altfel nu tocmai simplu. Deoarece legea, aşa cum se recunoaşte şi în literatura juridică, nu este în anumite cazuri, şi suficientă în stabilirea echilibrelor sociale.
Aici intervin marile dificultăţi pe care le-a relevat şi Montesquieu în „L’espirit des lois” – legea raportată la om şi omul raportat a lege. Legea nu trebuie să fie proflixă şi ameţitoare ci aşa cum spunea el „legea trebuie să fie concisă şi simplă” iar termenii folosiţi într-o lege să aibă acelaşi înţeles în mintea tuturor oamenilor; legile nu trebuie să fie subtile, ele sunt făcute pentru oamenii de rând, sau cum spunea Summer Maine – că o lege trebuie să îndeplinească trei condiţii: să fie clară, elegantă şi precisă . Pentru că altfel legea nu-şi va putea îndeplini scopurile pe care şi le propun reprezentanţii legislativului, nu va permite instalarea aceleiaşi atitudini conforme bazate pe buna credinţă faţă de valorile apărate de lege, ci pur şi simplu, va menţine o stare de spirit fertilă relei credinţe, frondei la lege şi abuzurilor de tot felul. Pentru că se ignoră prea adesea atitudinea psihică, posibilă a subiecţilor de drept faţă de realităţile concrete ale vieţii şi faţă de lege însăşi; în spatele dictoanelor latine – „nemo consetur legem ignorare” şi „dura lex sed lex”. Ori, pierderea din vedere a acestui aspect, creează multe dificultăţi în aplicarea coerentă a legii. Pentru că, aşa cum sublinia unul dintre fondatorii şcolii franceze a dreptului formal, „buna credinţă este sufletul relaţiilor sociale şi fără ea, fără un minimum de bună credinţă, viaţa socială devine imposibilă”. (Demolombes). Legea trebuie să permită întotdeauna instalarea bunei credinţe în relaţiile sociale şi să repudieze prin sancţiuni severe atitudinea manifestă a relei credinţe concretizată în fapte reprobabile.
Pentru că legea se adresează în primul rând conştiinţei oamenilor, cerându-le ascultare şi un comportament determinat (care vizează intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea şi abţinerea de la producerea unui prejudiciu); Acesta este scopul ultim al legii, dar dacă dimpotrivă va fi prolixă şi opusă raţiunii naturale a omului, efectele ei ar putea deveni în anumite cazuri concrete, exact contrare faţă de intenţiile legiuitorului (de exemplu – o lege prin care s-ar putea prevede o fiscalitate apăsătoare, să zicem de 95% impozit pe profit, spre a atrage resurse cât mai mari la bugetul statului, vor reuşi implacabil să obţină efectul exact invers, faţă de cel scontat). Nu trebui scăpat din vedere că legea este acel „instrumentium probations” al „contactului social”, este acel pact social, acel tratat de pace, care armonizează raporturile dintre oameni, evitându-se acel conflict permanent dintre indivizi, acel „război al tuturora contra tuturor (beliun omnes contra omnes ), după o formulă celebră pusă în circulaţie de Thomas Hobbes. Şi aceasta deoarece legea este, cel puţin din punct de vedere psihologic perpetuu a unei manifestări intenţionate a omului, intenţie, adică ea este rezultatul permanent al voinţei umane care urmăreşte un scop determinat, atât la edictarea cât şi la aplicarea sa. De aceea, consideră că tendinţa de ignorare a bunei credinţe (intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea, abţinerea de la prejudiciere) în toate activităţile umane legate de zona edictării cât mai ales a aplicării legii este inadmisibilă şi trebuia reprimată fără scrupule . Deşi panaceu universal, buna credinţă nu este însă şi suficientă pentru justificări potrivnice dreptului, totuşi nici dreptul nu se poate justifica dincolo de limitele deontologice ale Eticii.
Dreptul, legea şi buna credinţă sunt inseparabile în forul justiţiei (jus, lex şi bona fides) şi aceasta, pe ideea de prevalare a unui principiu major de etică – buna credinţă este şi trebuie protejată prin ea însăşi. ( av Anghelus ) Aşadar, interesul epistemologic reţinut de buna credinţă în organizarea instituţională a statului de drept nu poate fi decât incontestabil şi absolut necesar care vizează dezideratul instaurării probităţii în viaţa juridică a oricărei naţiuni.
1.2. Paradigma universală a bunei credinţe
Premisele unei veritabile paradigme a bunei credinţe – (în sensul originar formulat de T. Kuhn – ca totalitate de norme metodologice, reguli, standarde de gândire şi acţiune, idei, presupuneri, concepţii compatibile între ele şi care cel puţin o perioadă de timp pot să ofere soluţii model unei comunităţi ştiinţifice) – se pot constitui din însăşi viziunea interdisciplinară prin carea această naţiune se oferă analizei. Legăturile noţiunii bunei credinţe cu psihologia, cu morala (etica şi deontologia), religia, cu antropologia şi axiologia şi nu în ultimul rând cu ştiinţa dreptului sunt tot atâtea argumente pentru fundamentarea unui model universal valabil, al cărui principii să lumineze şi să remonteze optica fiinţei umane faţă de o deontologie universală a relaţiilor sociale, în general, cât mai ales a celor juridice, în special. Pentru că atitudinea pur psihologică şi secvenţială a omului faţă de semenii săi şi faţă de lege, este esenţială.
Pentru că dictonul „dura lex sed lex” nu trebuie să mai completeze neputinţele puterilor statului, respectiv ale oamenilor vis a vis de asigurarea normalităţii sociale. Normalitatea socială este aceea pentru care membrii societăţii optează sau o identifică cu binele lor individual, fiind cerută cu insistenţă de societate potrivit regulilor democratice, prin voinţă majoritară, concretizându-se în cele din urmă în lege. Însă nu putem vorbi de legi impecabile atâta timp cât ele sunt opera omului şi îi sunt destinate, om care la rândul lui nu este perfect. El tinde doar către acest ideal. Tot astfel, nu putem vorbi de aplicarea ireproşabilă a legilor, dat fiind că tot omul este cel care o aplică semenilor săi. Şi aceasta deoarece moralitatea sau imoralitatea umană se manifestă în mod natural şi secvenţial în viaţa socială de zi cu zi, independent de iluziile teoreticienilor dreptului. Cu efecte deloc neglijabile. Este spre exemplu şi ceea ce exprima adeseori Eminescu în zona jurnalistică, inspirat fiind de un vechi, dar corect, adagiu latin: „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic ” (quid lege sine moribus, quid mores sine legibus). Dar nu mai puţin adevăr găsim într-o reflecţie a lui Seneca: „Ceea ce nu opreşte legea, opreşte buna cuviinţă”. Fiind vorba despre edificarea unui model universal al bunei credinţe în relaţiile juridice din societate, consider că se pot contura de pe acum câteva din tezele fundamentale pe care se va putea sprijini această teorie generală a bunei credinţe.
Cu titlu informativ dau ca exemplu doar două variante posibile din multe altele care se vor adjudeca pe parcursul timpului:
a) TEZA UBICUITĂŢII NECESARE ŞI A BUNEI CREDINŢE în relaţiile juridice in STATUIL DE DREPT , care susţine teoria omniprezenţei necesare a bunei credinţe în exercitarea drepturilor şi respectarea obligaţiilor corelative din conţinutul oricărui raport juridic bi- sau unilateral, respectiv observarea riguroasă a existenţei elementelor intrinseci ale bunei credinţe între părţi. (bona fides inter partes). – (av Anghelus)
b) TEZA BONA FIDES vs. Abusus (sau teza Conflictului originar). Această teză vine ca o aplicaţie necesară a bunei credinţe ce trebuie să existe între părţile implicate într-un raport juridic contradictoriu, antagonist. Ea se bazează pe acel principiu major de etică confirmat de istoria vieţii juridice şi prezent dintotdeauna în drept – combaterea abuzului ordinar, în general şi a abuzului de drept, în special – în virtutea generoasei idei potrivit căreia buna credinţă este şi trebuie protejată prin ea însăşi. Această teză numai prelungirea firească a ideii etico-juridice de prezentare a bunei credinţe (a intenţiei drepte, diligenţei, licitării şi a obţinerii de la lezare), ci este chiar spiritul imanent al celor două ştiinţe. Etica şi Dreptul, care condamnă conduita deviată şi abuzivă a indivizilor încercând să impună o conduită morală adecvată cu principiile general acceptate în societate. Verdictul dat de aceste două ştiinţe este foarte tranşant – comportamentul este adevărul. Tocmai de aceea este important de reţinut, ideile pe care le consider fundamentale ale tezei bona fides versus abusus: TEZA BONA FIDES vs. Abusus (sau teza Conflictului originar).
“- Pentru că abuzul provine din reaua credinţă, trebuie ca buna credinţă să stopeze abuzul – şi faptul că – orice conflict este întreţinut în mod artificial numai prin reaua credinţă manifestă, care tinde la exercitarea abuzivă a drepturilor sau a obligaţiilor de către părţile implicate, creându-se cu timpul un cerc vicios din care nu se poate ieşi decât prin buna credinţă exercitată ca atare.”( av Anghelus)
Modelul bunei credinţe vine în întâmpinarea spiritului marilor teorii moderne apărute sub influenţa raţionalismului sec. al XVIII-lea, respectiv teoria statului de drept (Kant), teoria separaţiunii puterilor în stat (Montesquieu) şi nu în ultimul rând teoria contactului social (J.J. Rousseau). Aşa cum am afirmat în acest capitol, buna credinţă nu poate fi ignorată sub nici o formă în organizarea instituţională a statului de drept. Deoarece legea fără sprijinul voinţei umane, bazată pe buna credinţă, are toate şansele să fie anihilată de abuzul de drept, de perfidie, de ilicitate ş.a.m.d. Să nu uităm formula celebră a lui Montesquieu, prin care acesta a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat: „Pentru a nu se abuza de putere, trebuie ca puterea să oprească puterea”. (L’esprit de lois 1748). Totuşi, în principiu, cum se realizează acest transpunerea acestui deziderat în fapt? Prin dol (viclenie)?, prin ilicitate?, prin abuz de drept?, prin fraudă?… Nu, bineînţeles că nu, ci prin intenţie dreaptă, licitate, diligenţă şi abţinere de la prejudiciere.
Deci, regula este că acest control permanent între cele trei puteri egale ale statlui de drept (executivă, judecătorească şi legislativă) nu se realizează aşa oricum, la latitudinea oricărui om politic, ci numai pe baza legii în limitele deontologice ale bunei credinţe. Pentru că altfel echilibrul societăţii civile ar fi grav afectat, prin înfrângerea legii, de chiar reprezentanţii acestor puteri care au obligaţia primordială de a garanta asigurarea legalităţii şi promovarea ordinei de drept (iar nu să o încalce ei înşişi prin implicarea iresponsabilă în luptele declanşate de tot felul de interese meschine (de grup) ale reprezentanţilor unei puteri în contra altei puteri statale).
Pentru că Jus, lex şi bona fides trebuie să prevaleze în faţa oricăror considerente subiective iscate de ideologiile de partid, vehiculate în viaţa politică de zi cu zi, iar manipularea şi reaua credinţă manifestă trebuie să apună în faţa preceptelor peremptorii ale dreptului. Modelul bunei credinţe ne apare cu mult mai indispensabil dacă se ia în consideraţie şi baza contractuală pe care se structurează organizarea societăţii moderne a statului de drept. Este deja un truism.
Să reamintesc faptul că însuşi Kant (sub influenţa lui Rousseau) privea organizarea statului de drept ca având o bază contractuală în care trebuie să se presupună consensul şi acordul liber al componenţilor săi. El exprima cu claritate, înlăturând orice echivoc, că „statul trebuie să fie (nu că a fost) constituit conform ideii unui contract social”. Contractul este baza juridică ideală a statului, acesta trebuind să se organizeze bazându-se pe recunoaşterea drepturilor persoanei ca sinteză a libertăţii umane. Kant vedea statul ca „reunirea unei multitudini de oameni sub legi juridice”, dar această multitudine de oameni trebuie concepută ca asociată în virtutea unui contract prin voinţa tuturor – În acest sens contractul devine un principiu regulativ, un criteriu de evaluare a legităţii unui stat (del Vecchio – op. cit. p. 114-115). O expresie a acestei teorii a contractului social îl reprezintă referendumul naţional ca instituţie foarte cunoscută în ziua de astăzi; contractul social (teoria în sine) devenind din ceva abstract o realitate cotidiană şi coerentă în multe state (inclusiv la noi) sub influenţa pragmatismului acestui secol. Este deci evident că paradigma universală a bunei credinţe ne descrie acest fenomen juridic ca modul cel mai firesc de a fiinţa al moralităţii şi imoralităţii socio-juridice de la nivelul psihismului uman şi care produce efecte concrete şi distincte, deloc neglijabile. Dincolo de obiecţiunile frivole care s-ar putea ridica împotriva edificării unui model universal valabil al bunei credinţe, afirm cu pertinenţă că este mult mai important de a scoate acest principiu din nelucrare şi de a-l aşeza pe locul pe care-l merită în ştiinţa dreptului – acela de veritabilă instituţie juridică. Dezideratul primordial pe care-l susţine paradigma bunei credinţe este acea necesitate inexorabilă de probitate în relaţiile juridice, înţeleasă sub forma elementelor intrinseci ale bunei credinţe (intenţie dreaptă, diligenţă, licitate şi abţinere de la prejudiciere). Acest deziderat este un imperativ, este aşa cum ar fi spus Kant, acel imperativ categoric* al voinţei noastre autonome* pe care o constatăm în noi ca o realitate care nu depinde de nimeni şi de nimic, cu rădăcini adânci în viaţa şi în inima noastră. Este acea realitate potrivit căreia legea morală este garanţia ultimă şi fundamentală a libertăţii umane. Însăşi marele Kant mărturisea explicit schimbarea de esenţă a propriei sale viziuni axiologice: „A fost o vreme când am crezut că cea mai mare valoare constă în inteligenţă şi că scopul suprem al vieţii este conştiinţa. Rousseau m-a lămurit şi m-a convins că există ceva superior: libartatea şi moralitatea” . Aşa a apărut mutaţia de gândire a marelui filosof, aşa a evoluat doctrina kantiană către primatul raţiunii practice asupra celei teoretice, transformând imperativul categoric* (legea morală) din forma sa iniţială „lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”, în criteriul absolut al justului* „lucrează în aşa fel încât libera folosire a voinţei tale să poată coexista cu libertatea tuturor în baza unei legi universale”, şi nu în ultimul rând, acea maximă coexistenţă* pe care Kant a aşezat-o la baza definirii dreptului; ca idee de libertate: <<„dreptul este totalitatea condiţiilor în care viaţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora în conformitate ca o lege universală a libertăţii”>>.
Capitolul 2 Rolul psihologiei în edificarea paradigmei bunei credinţe
Este deja recunoscut că buna credinţă este un fenomen juridic foarte complet care ţine de resortul conştiinţei umane. Ea este o realitate incontestabilă a bogăţiei şi plasticităţii psihice inepuizabile a omului, a capacităţii sale de a se raporta la sine şi la semenii săi, de a se compara atât cu probitate, cât şi de a-şi disimula adevăratele intenţii. Din punct de vedere psihologic, buna credinţă poate fi definită în mod polar ca – acea atitudine psihică comună tuturor oamenilor, întemeiată fie pe bona fides, fie pe malus fides, prin care se respectă sau se eludează condiţiile perfecţionării unui raport juridic determinat. Această atitudine internă, intimă a persoanei poate fi consecinţa erorii sau a corectei reprezentări a realităţii la care se repartizează subiectul de drept. Astfel, buna credinţă (in stricto senso) poate fi descrisă ca acea intimă atitudine, psihică a unui subiect de drept întemeiată pe intenţia dreaptă, diligenţă, licitate şi abţinere de la lezare a altuia (bona fides) prin care acesta crede cu convingere (corectă sau eronată) că respectă condiţiile perfecţionării unui raport juridic determinat. Reaua credinţă, situată la antipodul bunei credinţe, devine aşadar, acea intimă atitudine psihică a unui subiect de drept întemeiată pe rea intenţie, imprudenţă gravă, ilicitate şi tendinţa de prejudiciere (malus fides) prin care se eludează condiţiile perfecţionării unui raport juridic determinat. Fundamentele psihologice ale acestei definiţii polare se regăsesc în faptul că buna credinţă cuprinde concepte psihologice de intenţie şi de credinţă şi mai mult decât atât ea îşi are izvorul într-un complex de fapte psihologice componente ale Onestităţii (honestum) – loialitatea sinonimă cu probitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa – sinonimă cu probitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa – care se convertesc în valori juridice ori de câte ori intră sub incidenţa unui raport juridic, însă fără a-şi pierde sub nici o formă caracterul intern, psihic de fapte psihologice (intenţie, prudenţă, ordine, temperanţă) colorându-se în schimb în valori juridice care pot fi utilizate ca atare de către subiecţii de drept şi de către ştiinţa şi practica judiciară. În orice acţiune umană, ca o componentă de bază a activităţii omului, rolul faptelor psihologice care caracterizează buna credinţă ca noţiune polară este incontestabil. Şi aceasta deoarece toate activităţile umane se organizează în principiu după aceeaşi schemă psihologică, incluzând următoarele verigi (secvenţe). conexiunea inversă evaluarea efectul mijlocul scopul motivul Analizând întotdeauna acţiunile omului prin intermediul acestui criteriu al bunei credinţe, vom putea distinge (după caz) raţiunile care au stat la baza efectuării voluntare a acestor acţiuni (adevărata intenţie). Acţiunile omului au întotdeauna două aspecte esenţiale: un aspect exterior, concret şi un aspect interior, psihic, care probează raţiunea ultimă al unui act concret, determinat. Astfel, faptele individului se prezintă sub două aspecte: a) faptul psihologic, cu aspect intern, exprimat prin una dintre categoriile psihologice cunoscute: intenţia, culpă, prudenţă, voinţă etc – numită şi perioada internă a actului b) faptul concret cu aspect exterior, fizic, palpabil prin mijloacele obişnuite de investigare – numită şi perioada externă a actului.
Analizând orice act de conduită umană prin intermediul acestui criteriu vom distinge secvenţele principale ale perioadei interne a actului respectiv: În conştiinţă va apărea ideea de a acţiona onest sau nu, conform sau nu cu preceptele morale şi ale dreptului şi tot în conştiinţă apare reprezentarea urmărilor acestei atitudini. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei şi asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri (intima convingere) şi tot conştiinţa este cea care va decide dacă modul de acţiune, conduita asupra căreia s-a purtat deliberarea, urmează a fi săvârşită (decizia). Odată terminat procesul de luare a unei hotărâri se produce o trecere de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă care conduce ulterior spre concretizarea conduitei prin fapte fizice externe (acte materiale), palpabile prin mijloacele obişnuite de investigare.
Nu este nici un secret faptul că atât buna credinţă, cât şi reaua credinţă, ca atitudini psihice, intime ale omului deconspiră forma specifică de organizare volitivă a acţiunii individuale care impregnează implacabil şi actul exterior de conduită al acestuia, lucru de altfel uşor decelabil prin mijloacele obişnuite de investigare.
“Şi aceasta deoarece, mai devreme sau mai târziu, atitudinea psihică internă „trădează” în cele din urmă, poziţia unui subiect faţă de faptele sale şi urmările lor. -av Anghelus .
Este o realitate incontestabilă a naturii psihologice a speciei umane. Această „trădare” se poate întâmpla oricând: înaintea, în timpul sau posterior realizării acţiunii externe, deoarece omul trebuie să se raporteze totdeauna la nişte norme morale şi juridice, cunoscute mai mult sau mai puţin de către sine cât şi de semenii săi.”
Toate actele subiecţilor de drept sunt puse în raport direct cu normativul etic şi juridic care reglementează o relaţie juridică concretă.
Spre exemplu, dacă acţiunea sau inacţiunea subiectului de drept este licită şi morală, vom putea constata o atitudine bazată pe buna credinţă corespunzătoare din punct de vedere normativ faţă de fapta sa şi de urmările ei.
Dacă, dimpotrivă, acţiunea subiectului este ilicită sau imorală, caracter pe care subiectul îl cunoştea sau ar fi trebuit să-l cunoască, se va putea constata o atitudine psihică negativă, în vădită discordanţă cu cadrul normativ în limitele căruia putea să acţioneze (poate fi vorba de dol (viclenie), omisiune intenţionată, fraudă, violenţă etc) care are ca efect înfrângerea regulilor de drept şi de morală, prin fapta săvârşită cât şi prin urmările ei, toate acestea fiind consecinţa directă a relei intenţii, imprudenţei grave, a ilicităţii, a tendinţei de lezionare (reaua credinţă).
De aceea , Este evident că rolul psihologiei generale şi a psihologiei judiciare în special, în această materie a bunei credinţe, ne apare ca absolut necesar întrucât aceste două ştiinţe sunt implicate decisiv în explicarea categoriilor privind sfera subiectivului (intenţia, dolul, prudenţa, imprudenţa, voinţa, culpa etc) oferindu-ne date concrete şi nuanţate despre legităţile proceselor psihice care-i sunt caracteristice fiinţei umane.
Strict psihologic, buna credinţă este o atitudine iniţială, pus psihologică, comună tuturor oamenilor, care ţine de atributele personalităţii umane, înţelegându-se aici prin personalitate acel concept de bază cu care operează psihologia generală, adică ansamblul structural stabil de componente psihice interne (cognitive, afective, motivaţionale şi atitudinale) şi alte tipuri de răspunsuri (comportamente) fundamentale, constituie în cadrul interacţiunii individului cu realitatea socio-culturală exterioară .
Prin atitudine, se înţelege acea manieră a unei persoane de a se comporta într-o situaţie dată potrivit cu trăsăturile dominante la acel moment ale caracterului ce formează personalitatea acestuia. Adesea întâlnim prejudecata potrivit căreia onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea, temperanţa) şi în speţă buna credinţă (intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea şi abţinerea de la prejudiciere) ar fi numai apanajul sau caracteristica personalităţilor de înaltă ţinută morală. Nimic mai fals şi mai eronat Aceasta deoarece însăşi complexitatea vieţii psihice, bogăţia şi plasticitatea inepuizabilă a psihicului uman, coroborate cu complexitatea valorilor sociale la care trebuie să se raporteze individul, infirmă din start această îngustime de vedere. Mai mult, conceptul juridic al bunei credinţe vine să evidenţieze nu numai complexitatea personalităţii, ci şi contradictorialitatea ei. Iar această caracteristică antagonistă a activităţii psihice a omului nu a fost niciodată ignorată în drept. Abordarea proceselor gândirii şi distincţiunile fenomenelor psihice făcute pentru dezvăluirea elementelor conştiinţei juridice (intenţia, dolul, voinţa) s-au impus şi se vor impune dintotdeauna mai ales cu cât dreptul progresează mai mult.
În această ordine de idei, ţin să citez aici consideraţiunile profesorului italian Giorgio del Vecchio care, deşi analiza spusele sale vin să completeze imaginea clară a raporturilor dintre procesele psihice şi drept. „Aceia care susţin (…) că dreptul nu s-ar ocupa deloc de actele «interne» sau de gândire recurg deseori la maxima formulată de Ulpian: «Cogitationis poenam nemo patitur» (nimeni nu poate fi pedepsit pentru o gândire). Dar oare pedepsirea înseamnă, pentru drept, indiferenţă sau inexistenţă? Desigur că nu. Pedeapsa nu e decât o sancţiune particulară care în anumite cazuri urmează unei interziceri; actele de gândire nu pot fi oprite, cu atât mai puţin pot fi pedepsite. Ceea ce nu este oprit, este licit din punct de vedere juridic, o activitate conformă dreptului şi nu ceva indiferent sau străin de drept.
De aceea, actele gândirii formează obiectul unui adevărat drept de libertate, care se traduc în cerinţa respectului faţă de alţii şi a protecţiei în cazul ameninţării sau a producerii unei lezări (…)” (del Vecchio, op. cit. p. 191)
Tocmai de aceea buna credinţă polară, ca atitudine pur psihologică poate fi apreciată etic şi legal în baza căreia plecându-se de la o normă juridică, să se poată declanşa efecte juridice (vezi supra p. 10 – C. Oprişan). Efectele juridice interesează în primul rând domeniul responsabilităţii faţă de actele de conduită ale subiecţilor de drept. Aşa cum spunea şi R. Vouin – trebuie văzut în ce măsură buna credinţă poate fonda sau invers, poate restrânge sau suprima responsabilitatea şi care este natura sa, în diferenţele ipoteze în care se manifestă în acest rol; iar pe de altă parte în ce măsură buna credinţă poate acoperi în tot sau în parte, iregularitatea unui act juridic (…)” (vezi supra ).
De aceea eu spun ca “Antagonismul juridic dintre buna credinţă şi reaua în drept este atât de marcant, încât dreptul, ca ştiinţă a conduitelor exterioare, împarte pur şi simplu în două lumi opuse efectele pe care le produc aceste două atitudini psihice ale fiinţei umane.”
Este relevant faptul că atitudinea psihică negativă (reaua credinţă) este pedepsită volens nolens prin pedepsirea faptelor externe ale conduitei umane care poartă această amprentă atât în dreptul civil cât şi în penal, atât în dreptul privat cât şi în dreptul public, atât în dreptul material cât şi în cel procedural.
DEONTICA BONA FIDES
© COPYRIGHT AV. ION GABRIEL ANGHELUS
In loc de concluzii
S-ar putea spune ca, in stiinta dreptului, cu greu se poate gasi un domeniu atat de divers care sa aiba totusi un fir calauzitor comun. Mai mult decat atat, asemenea unui filon*de aur inca insuficient exploatat buna credinta leaga o serie de instilutii juridice, ceea ce face posibila, dar mai ales necesara, examinarca modulni care actioneaza in fiecare dintre ele. (D. Gherasim). Din aceasta perspectiva. nu pare deloc exagerata afirmatia care evoca posibilitatea iminenta de constituire a unei noi discipline jnridice – “dreptul bunei credinte.” Fiecare dintre aspectele viu dezbatute ale acestui fenomen in literatura juridica clasica sau moderna, vin sa se constituie prin ele insele in niste preocupari aparte ce pot forma obiectul de studiu al unei sectiuni distincte sub patronajul stiintific al acestei noi discipline. Dincolo de perspectiva unei adevarate emulatii in. elaborarea de noi studii in materia bunei credinte, mai specializate si mai aprofundate, reamintesc ca scopul prezentei dizertatii a fost acela de a scoate din nelucrare acest concept si de a-l ridica in lumina nuantata a realitatilor stiintei juridice moderne, de a realiza o unitate de expunere in acest domeniu foarte complex, si deci de a infatisa o perspectiva generala asupra diversitatilor naturilor juridice pe care le imbraca fenomenul psihologic al bunei credinte.
Daca acest scop va fi fost atins, ramane de vazut, insa pe langa necesitatea descrierii succinte a diverselor sale trasaturi si trecerea in revista a principalelor efecte juridice pe care buna credinta le produce in practica, trebuie precizat ca prioritatea declarata inca de la inceput a fost reprezentata de scoaterea in evidenta a complexului de fapte psihologice ce caracteizeaza acest concept, domeniu destuI de neglijat, cu rare exceptii, in literatura noastra juridica din ultima jumatate de secol. Este relevant faptul ca doctrina juridica si curentele de gandire juridica prezente in literatura de specialitate au achiesat de multa vreme la perspectiva psihologica din care trebuia analizat fenomenul juridic al bunei credinte. Aceasta atitudine intima, pur psihologica, care tine de morala in general, si de resortul constiintei si personalitatii umane, in special, este si va trebui sa fie totdeauna, studiata si interpretata in scopul asigurarii echilibrelor, deoarece buna credinta, ca principiu juridic, prin chiar elementele sale intrinseci, se dezvaluie ca una dintre conditiile primordiale ale existentei reale a libertatii si demnitatii fiintei umane, indiferent de circumstantele in care s-ar afla si, mai mult, este chiar o conditie ” sine qua non ” a progresului civilizatiei umane. Amanrea”sine die” a recunoasterii bunei credinte …drept un adevarat.. “vinculum juris,” intre partenerii sociali, nu va rezolva niciodata problema scaderii permanente a prestantei sociale, deoarece ignorarea culpabila a deontologiei interelatiilor umane, neglijarea psihologiei in drept si, nu in ullimul rand, omiterea aspectelor legate de procesele psihologice secventiale care privesc buna sau reaua credinta, de la nivelul conduitei interne umane, ne descrie exact realitatile derivei in care se afla lupta impotriva raului social si incapacitatea istorica , ce pare inexplicabila a oamenilor de a-si apropia mai binele social. Realilatile dure ale unei lumi adesea fenomenologice, guvernate de interese antagonice ce par ireconciliabile, fragililatea unor echilibre instabile pe fondul adeseori intalnit al puterii discretionare, al fixatiilor hazardate si al consecventei patologice uneori, de aplicare rigida a legii numai in “litera” nu si “in spiritul legii”, realizeaza deja o imagine foarte tulburaloare si inhibanta pentru ratiunea existentei umane.
Ideea ca abuzul si incalcarea legii pot fi produse de catre oricine, in orice mod si in orice moment, fara sa existe un instrument juridic viabil si selectiv de riposta instantanee, care sa fie eficient, dar mai ales simplu de utilizat in prevenirea, desconspirarea si anihilarea eventualelor efecte nefaste ale unor asemenea fapte ce poarta amprenta dominata a relei credinte, devine de asemenea, extrem de descurajanta.
Mai mult, realitatile vietii juridice concrete ne demonstreaza ca subiectul de drept este intotdeauna suspectul posibil al unei vulnerabilitati, adesea contagioase, in fala incoerentei aplicarii si respeclarii regulilor precise care reglementeaza jocul democratic al intereselor din mediul social. In acest plan al decelarii binelui de rau, singurul antidot recamandabil este reprezentat de a formula de alchimie juridica foarte veche si pe care societatea moderna de la sfarsitul acestui mileniu si inceputul unui nou mileniu, se straduie din rasputeri sa oimpuna in practica cotidiana a vietii umane – Insa, realitatea juridica romaneasca, demonstreaza permanent ca in anumite circumstante ” ingredientul fundamental ” al acestei “formule” devine extrem de volatil in raport cu celelalte doua, – bona fides dispare rapid in raport cu / jus / lex /. In aceasta ordine de idei, se impune recunoasterea bunei credinte ca o institutie juridica moderna, care a evoluat catre cea mai avansatai generatie de instrnmente juridice, care pot oferi o eficienta si o precizie aproape CIBERNETICA* in utilizarea ei,
( Nota bene ! – Cibernetica* – stiinta care are ca obiect studiul matematic al legaturilor si comenzilor si controlului in sistemele tehnice si in organismele vii din punctul de vedere al analogiilor lor formale (DEX, Academia Romana, Ed, Univers Enciclopedic, Bucuresti,1996) Exercitarea drepturilor subiective si a obligatiilor corelative de catre subiectii de drept poate si trebuie sa fie supusa, atunci cand este necesar , unui examen vigilent si transant, potrivit elementelor intrinseci ale bunei credinte(intenite dreapta, diligenta,liceitate,abtinere de la prejudiciere). Trecerea acestui “examen ” al bunei credinte in exercitarea drepturilor subiective, va marca sensul real al existentei valorilor fundamentale ale libertatii si demintatii umane , “Maxima coexistenta”Kantiana si de ce nu , “criteriu absolul al justului”. Abia atunci va capata sens ideea pragmatica pe care parintii dreptului (romanii) o asezau la baza exercitarii nestingherite a drepturilor subiective:”NEMINEN LAEDIT QUI SUO JURE UTITUR” *(nimeni nu vatama – nu este respunzator de eventualele prejudicii cand se foloseste de un drept al sau”) sau altfel spuu acest dicton: “NIHIL INJUSTE AGIT QUI SUO JURE UTITUR”**(nimeni nu intreprinde ceva injust cand isi exercita dreptul sau”).
Aceste adagii juridice latine, ( dealtfel foarte corecte si utile) sunt foarte putin utlilizate in ziua de astazi, datorita confuziilor create in mentalitatea juridica , de interpretarea eronata a teoriei “abuzului de drept ” si , de ce nu , a diferitelor interese mechine manifestate in doctrina si practica judiciara care argumentau restrangerea dreptului subiectiv absolut (mai ales in sistemele comuniste si dictatoriale) si extinderea ariei relativitatii drepturilor subiective ale oamenilor( Ori, de ex.:dreptul de proprietate- ori este un drept absolut, ori numai e deloc, est inexistent. – nu se poate concepe ” un drept de proprietate “relativa”- ). In organizarea institutionala a statului de drept,” regulile jocului democratic sunt foarte precis delimitate” Astfel este necesar ca individul uman sa aibe sentimentul certitudinii ca regulile de drept vor fi respectate in mod egal de catre toti membrii comunitatii in care traieste si , pe cale de consecinta , faptul ca cei care isi asuma riscul incalcarii deliberate a acestor reguli, vor fi depistati si pedepsiti in timp util , prin mijloace legale si aboslut simple. In acelasi timp orice membru al socitetatii trebuie sa aibe siguranta respectului absolut al demnitatii sale umane si al libertatii de actiune , din moment ce recunoaste si aplica buna credinta aceste reguli obligatorii , generale si impersonale care reglementeaza conduita exterioara a subiectiilor de drept intr-un cadru social dat – legea. Mai mult decat atat , MOTIVATIA INCLINARII , PROPENSIUNII CATRE DEONTICA BUNEI CREDINTE VA TREBUI SA CREEZE ACEL MEDIU SOCIAL ECONOMIC SI JURIDIC IN CARE ORICE OM SA POATA FI FERIT DE FONDUL COMPLEX AL SICANELOR LA CARE ESTE POSIBIL SA FIE EXPUS IN EXERCITAREA DEPLINA , CU BUNA CREDINTA, A DREPTURILOR SI LIBERTATILOR SALE, altfel fiind spus , SA FIE PROTEJAT DE ATITUDINEA MANIFESTA DE REA CREDINTA SAU DE EROARE IN CARE SE AFLA INDIVIZI IZOLATI ORI CHIAR O COLECTIVITATE UMANA SAU AUTORITATI, CARE TIND SA-L AGRESEZE NEJUSTIFICAT. Aceasta motivatie catre buna credinta este ESENTIALA , deoarece la modul generic, orice discriminare grosiera ,abuzurile,frauda,perfidia,duplicitarismul sau mai simplu spus orice incalcare arbitrara a drepturilor si libertatilor umane,prin urmare asamblu delitctelor produse impotriva omului coduc la OPRIMAREA DEMINTATII SI LIBERTATII UMANE , ajungandu-se in cele mai nefericite cazuri chiar la negarea lor, iar in cazurile extreme la crima , cu consecinte iremediabile pentru conditia umana. Sensul conceptului de DEMNITATE UMANA devine mult mai profund ,mai ales daca se are in vedere conceptul de “UNICITATE IN DIVERSITATE A PERSOANEI UMANE ” , concept care imbraca forma unui imperativ categoric al existentei umane si al NORMALITATII SOCIALE , uncitate in diversitate ca valoare inconmensurabila ce se reflecta pregnant IN TOATE FORMELE DE INTERELATIE UMANA. “In fond , – spunea acad . Stefan Milcu – unicitatea in diverstitate a fiintei umane ne arata caracterul monstruos al oricarei crime, tocmai pentru ca elimina din existenta o unicitate irepetabila ” (vezi in acest sens opiniile acad Stefan Milcu in articolul sau intitulat PLEDOARIE PENTRU UNICITATE IN DIVERISTAEA PERSOANEI UMANE publicat in revista OPINIA NATIONALA – EDITURA FUNDATIEI ROMANIA DE MAINE – NR. 81 DIN 13 FEB 1995) In acelasi sens , consider ca unicitatea in diversitate a PERSONALITATII UMANE ne arata caracterul odios al oricarui abuz , a oricarei negari legale , juridice, economice, sociale a demnitatii se personalitatii proprii fiintei umane ca entitate psihosociala. Lipsa bunei credinte ca atitudine psihologica, cu implicatii strict juridice,ne arata gravitatea oricarui delict premeditat al relei intentii,a fraudei, a perfidiei, a abuzului, chiar si a “simplului” abuz de drept , deoarece prin aceste manopere ignobile se elmina din competitia fireasca ce trebuie sa existe intre membrii societatii sansele egale ca o PERSONALITATE IREPETABILA SA AIBE ACCES LA DEZVOLATAREA SI AFIRMAREA LEGITIMA a propriei sale valori si nu in ultimul rand se pierd sansele irepetabile ce pot exista ca aceasta personalitate irepetabila se produca anumite noutati inestimabile in domeniul vietii cotidiene – materiale sau spirituale ;artistice sau culturale ; tehnice sau stiitifice , care pot sa propulseza in mod nebanuit de surprinazator progresul civilizatiei comunitatii umane in care traieste, sau al umanitatii in general. Fiecare om recunoaste ca BUNA CREDINTA ESTE CEA MAI NEINSEMNATA DINTRE LEGI SI CA , IN ACELASI TIMP , EA ESTE , TOTUSI , CEA MAI RESPECTATA . Aceasta , se stie, nu este insa si suficienta pentru asigurarea echilibrelor sociale daca nu se aplica pe un suport juridic stabil.
Buna credinta trebuie sa reprezinte legea primoridala care trebuie respectata la nivelul conduitei interne,exact asa cum dreptul obiectiv este cel care prevaleaza la nivelul conduitei exterioare.
Abia acum Dreptul, in cele trei sensuri ale sale – dreptul obiectiv, dreptul subiectiv si stiinta dreptului, va putea deveui cel mai puternic factor de progres al civilizatiei umane, iar justitia va putea dispune de o “arma” de temut in planul decelarii binelui social de raul agresiv care impresoara citeodata societatea umana pana la inabusire. Este foarte important de retinut faptul ca procesele psihologice ale gandirii,respectiv conduita interna a unui subiect de drept, trebuie sa faca totdeauna obiectul unui drept absolut de libertate, insa atunci cand libertatea de gandire nu se misca in limitele largi ale dreptului si ale moralei pozitive, atunci ea devine absurda si primejdioasa pentru libertatea conduitei celorlalti, cu atat mai mult cu cat conduita exterioara a individului in speta probeaza indubitabil periculozitatea sociala a faptelor si urmarilor lor, dedusa prin mijloacele obisnuite de investigatie. Coroborarea celor doua atitudini ale oamenilor este absolut necesara. Altfel iesirea din cercurile vicioase ale erorii care marcheaza pana la epuizare libertatea si demnitatea umana devine imposibila si va fi curmata fie de reaua credinta biruitoare fie de somnolenta ratiunii celui de buna credinta, sau exact asa cum spunea Goya – “Somnul ratiunii naste monstri”. Nu mai putin relevanta este si ideea generoasa care se desprinde din preambulul actului de constituire a Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (4 nov, 1946) prin care se proclama ca: “razboaiele luand nastere in spiritul oamenilor, in spiritul oamenilor trebuiesc ridicate conceptiile despre apararea pacii,,.(vezi dr. Irina Moroianu Zlaescu – despre UNESCO, in Protectia juridica a drepturilor omului”- curs – Universitatea “SPIRU HARET” Buc. 1996,p. 38) Dincolo de diversitatea argumentelor pertinente care vin sa demonstreze impactul categoric pe care-l are buna credinta in mediul social, mai trebuie subliniat faptul ca, aproape de cumpana mileniilor “trestia ganditoare” (B, Pascal) se vede nevoita sa-si sprijine existenta pe ratiune si pe spiritul mereu treaz pe care i-l poate oferi din plin doar inlelegerea profunda a modulni de actiune a doua valori perene proprii numai omulni ca fiinta detenninata psiho-social, respectiv onestitatea: (prudenta, ordinea, temperanta, loialitatea) si in special buna credinta: (intentia dreapta, diligenta, liceitatea si abtinerea de la lezarea altuia). Paradigma psihologica a bunei credinte vine in spiritul sau sa contureze modelul juridic de relationare A ANTAGONISMELOR ECHILIBRANTE care se desfasoara sub LEGEA DINAMICULUI CONTRADICTORIULUI (Stephane Lupasco),lege pe care o consider ca fiind absolut inca caracteristica fundamentala a oricarui sistem juristictional . Principiul contradictorialitatii, atit de utilizat in practica jurisdictionala , demonstreaza, fara indoiala , premizele prin care deontica principiului bunei credinte si LOGICA DlNAMICULUI CONTRADICTORIU– (vezi in acest sens conceptia originala a lui Stephane Lupasco in lucrarile urmatorilor autori:V.Sporici- “Logica dinamica a contradictoriului”, colectia “idei contemporane,Bucuresti,ed. Politica 1983,sau in – Sorin M. Radulescu si Mircea Piticariu – “Devianta comportamentala asi boala psihica”- ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1989, pag 147)- vin sa ne ofere o perspectiva pertinenta utilizarii faptelor psihologice, antagonice ce caracterizeaza buna credinta si mai mult decat atat, o noua perspectiva in gandirea juridica prin care profesionistii dreptului sa gaseasca intotdeauna modalitatea transanta de discriminare a conduitelor umane externe , luand permanent in calcul elementele intrinseci ale bunei credinte ca fenomen juridic, fapt care va conduce la coroborarea indisolubila a faptelor interne eu cele externe si implicit cu urmarile lor, ceea ce va conduce la o interpretare de mare acuratete a activitatilor subiectnlui de drept investigat in ancheta judiciara, ajungandu-se prin aceasta, foarte aproape de idealul unor solutii juridice compIet exacte in activitatea concreta a instante1or de judecata. Este evident ca fenomenul juridic al bunei credinte presupune ,asadar un fenomen psihologic foarte complex care apare la prima vedere dificil de interpretat din punct de vedere legal. Insa lucrurile stau cu totul altfel. Din punct de vedere al psihologiei judiciare a studia cu acuitate acest complex de fapte psihologice antagonice: – intentia dreapta, // reaua intentie); * diligenta (prudenta //lipsa de diligenta (imprudenta grava); *liceitatea (ordinea) // iliceitatea (dezordinea); * abtinerea de la lezare (temperanta)// lezarea voluntara a altuia (exaltarea) – nu mai pare deloc un lucru complicat cu atat mai mult cu cat stabilirea bunei sau relei credinte este o problema de fapt pe care magistratii o fac in mod regulat in aplicarea zilnica a dreptului. Este deja un truism, reamintirea regulii potrivit careia orice subiect de drept trebuie sa exprime in fata instantei judecatoresti o conduita bazata pe buna credinta, in general sau in special atunci cand se afIa sub prestare de juramant, adica bona fides in acceptiunea pe care i-a dat-o Cicero, respectiv existenta celor doua stari de concordanta: 1)- “Veritas & 2) Constantia”, adica conformitatea intre ceea ce omul gandeste si ceea ce el afirma. (sinceritate in cuvinte) si conformitatea intre cuvintele si actele sale (fidelitatea in actiunile sale. Dar aceasta nu inseamna respingerea de plano a tuturor artificiilor de argumentare, fiiud ingaduita chiar minciuna inocentasi tot arsenalul etic de metode de aplanare a posibilelor obstacole in aflarea adevarului obiectiv, insa in cadrul dinamicii anchetei judiciare, bazate pe contradictorialilate, duelnl judiciar trebuie circumscris limitelor “bonei fides interpartes”, ca atitudine reciproca de fair play care va pune de fiecare data la respect fie pe “actor”, fie pe “reus” (sau reprezentantii acestora, aparatori sau acuzatori) in momentul in care acestia ies din limitele morale si legale ale atitudinii lor interne dar mai ales externe (usor de probat de altfel), fatai de demersul obiectiv al probaliunii pe care dominus litis (judecatorul) el insusi de buna credinta o va asigura prin exercitarea prerogativelor sale.
Prin extrapolarea analogica la mediul social generic, se poate afirma ca limitele interne ale criteriului moral al onestitatii si celei ale bunei credinte (bonei fides) sint suficient de generoase pentru ca actiunile, elocinta si argumente1e artei retorice folosite cu inteligenta de catre persoane demne si integre sa poata permite tot arsenalul etic al metodelor de influentare a intimei convingeri a auditoriului in scopul depasirii dificultalilor inerente actului de intercomnnicare interpersonala, a prejudecatilor sau de ce nu de desconspirare a relei credinle si a faptelor ignobile oriunde s-ar afla. Insa trebuie retinut ca potrivit criteriului universal al onestitatii,si in special al bunei credinte (bona fides), insolenta, insinuarile stupide, “elocinta de caine” (dupa o expresie plastica a lui Appius), minciuna sfruntata, simularea ori disimulare ipocrita, perfidia cupida, care adesea tine loc de inteligenta, inducerea si mentinerea premeditata in eroare in scopul de prejudiciere, frauda fatisa, impostura, sarlatania, escrocheria, imprudenta grosiera, exaltarea s.a,m.d. sunt inadmisibile si trebuiesc reprimate fara scrupule si in limp util, mai inainte ea efecte ale acestor fapte reprobabile sa poata ajunge la un grad mare de pericol care devine uneori insurmontabil. Acestea nu sunt decat niste realitati cotidiene care populeaza din plin mediul social, fiind palpabile de catre orice individ-insa fiecare personalitate umana acorda semnificalii diferite in funclie de datele intrapsihice fata de existenta unei situatii comune pentru totii membrii comunitatii umane, participand pe cale de consecinta, la insasi imbogatirea mediului, a experienteiei colective social umane.
In aceasta ordine de idei, privind limitele etice si legale ale fenomenului psihojuridic al bunei credinte, drept argument probatoriu al perenitatii acestor adevaruri infailibile, citez aici si acum cateva dintre judecatile de valoare pe care marele profesor de retorica si juris consult roman Marcus Fabius Quinlilianus ni le-a lasat in memorabila sa “INSTITUTIO ORATORICA”: <> …, < motiv >scop> mijloc decizia>efectul>deliberarea efect> verificare efect +motiv> evaluare mijloc>evaluare efect>decizia> conexiune inversa> da capo
Este de retinut ca perioada „interna”, are anumite determinari secventiale ale actului de conduita distingandu-se chiar „ secvente interne”, psihice ale actului respectiv : A –“ in constiinta va apare ideea de a actiona onest sau nu, conform sau nu cu preceptele morale si juridice si tot in constiinta apare reprezentarea urmarilor acestei atitudini ( intima convingere). Constiinta DELIBEREAZA asupra savarsirii faptei si asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotarari si tot constiinta este cea care va decide daca modul de actiune, conduita asupra careia s-a purtat deliberarea urmeaza a fi savarsita (DECIZIA).
B- Odata terminat procesul de luare a unei hotarari, se produce o trecere de la manifestare de vointa spre concretizarea conduitei prin efectuarea de fapte fizice externe – acte materiale, palpabile prin mijloacele obisnuite de investigare .
In fond, in aplicarea cotidiana a dreptului juristii traiesc zilnic aceasta experienta rutiniera si verifica empiric aceste categorii juridice subiective( intentie, culpa, vointa, rea credinta,etc.) Faptul psihologic- ( ca moment al vietii constiente ce implica o selectare rationala a fenomenelor) – a fost dintotdeauna un instrument de calificare juridica si de individualizare a faptelor umane.
Dinamica intimitatii functionale a bunei credinte implica dezvaluirea cibernetica a structurilor sale functionale pe doua mari tronsoane distincte:
I. Primo : TRONSONUL CIBERNETIC al ” BIO-FEEDBEACK-ului determinismului secvential “– ( schema dinamica a feedbeack-ului intern ).
II. Secundo : TRONSONUL CIBERNETIC “ANTAGONIST -(bona / mala fides)”
Nu paradoxurile conceptuale intereseaza…
Potrivit LEGII LOGICULUI DINAMICULUI CONTRADICTORIU (lege care explica cel mai bine dinamica sistemelor antagoniste. ( vezi teoria sistemica antagonista – Stephane Lupasco ). Juristii si psihologii trebuie sa urmareasca functionarea consonantista a acestui sistem viu, complex, pe toate interfatele sale determinante de la nivelul psihismului uman. Rezultatele vor fi pe masura asteptarilor. Va fi acea implinire a DEZIDERATULUI MIRCEA DJUVARA. Acea „necesitate inexorabila de psihologie judiciara” in scopul gasirii in practica a unor solutii juridice complet exacte . Acest ideal al „ solutiilor complet exacte” in cauzele judiciare trebuie sa fie miza pentru care … chiar si… juristii trebuie sa se sacrifice atat in cercetare cat si in aplicarea cotidiana a dreptului. Mai mult functionarea cibernetica a acestor doua tronsoane ale bunei credinte este chiar verificata in practica de catre psihologia judiciara moderna. Este chiar conexiunea stiintifica a “SINDROMULUI RELEVANT” din biodetectia judiciara ( vezi tehnica investigarii conduitelor simulate – sistemul „ lie detector”). Este visul de aur al tuturor generatiilor de juristi.
Functionarea cibernetica a bunei credinte psihologice este explicata in clar prin dinamismele antagoniste echilibrate si prin aceasta se deschide o noua perspectiva asupraCONPREHENSIBILITATII CONDUITEI interne umane, raportata la faptele sale exterioare.
Potrivit legilor LOGICII DINAMICULUI CONTRADICTORIU*** conduita „ devianta” apare drept consecinta unui „dezechilibru” ce consta in primejdia precumpanirii unor forte psihice, morale, axiologice, fata de celelalte, antagonice, in dezvoltarea despotica a pulsiunii unora negative in detrimentul celorlalte pozitive. Ca sistem viu, antagonist, buna credinte are capacitatea de naturala autoreglare, ca orice sistem bio-psihic normal. Sistemul va fi supus la randul sau legitatii raportului dintre fortele de „ actualizare” si „potentializare”. Va capta si accepta in interior valorizarea sau va respinge si elimina pulsiunea negativa.
Analiza secventiala a bio-feedbeack-ului indus pe scala itemilor va indica tensiunile din sistem.
Sistemul va fi cu atat mai rezistent cu atat cu cat le este mai greu fortelor psihologice antagoniste de a scapa din echilibrul care determina intensitatea lor egala, pulsionala, antagonista; De a „scapa” prin “actualizarea unei forte psihice” pe seama “potentializarii” celeilalte.
Vectorul buna sau reaua credinta va rezulta aproape matematic din compunerea si selectarea fortelor intrinseci rezultante.
Buna credinta este un tot unitar care dezvaluie cel mai bine marile oscilatii umane intre cele doua extreme, intre conduita inscrisa in limitele largi ale normalitatii si conduita devianta, intre intre alegere psihologica a determinarii (mobilului) actiunii subiectului uman cat si in raportarea sa la rezultatul conduitei sale externe ca raspuns la stimulii exterioritatii.
Functionarea interfatelor psihologice nu este completa fara a lua in calcul si dinamica dimensiunilor morale axiologice juridice care la randul lor sunt diferite in anumite perioade istorice. Marea „nevoie de normalitate sociala” a psihicului uman. Obligat sa se raporteze la altii si la complexitatea valorilor morale si juridice si ca atare sa-si selecteze motivatiile, sa decida, sa actioneze, sa-si evalueze continuu rezultatele, intr-o alerta oscilatorie repetitiva in scopul alegerii conduitelor de urmat.
Parafrazand-ul pe Stefan Odobleja ( intemeietorul psihologiei consonantiste in Romania ) – buna credinta este stiinta armoniei si echilibrului intre sine si societate. Stiinta reactiilor intre indivizi si arta de a le emite. Oscilatia alternativa intre actiune si reactiune, intre rau si raspundere, intre cainta si consolare. Buna credinta este chiar indicele nivelului prestantei sociale.
Daca bazele teoretice ale deonticii bunei credinte sunt surprinse in „modelul interpretarii cibernetice a bunei credinte”, deontologia tipica a bunei este expresia aplicarii pragmatice a acumularilor stiintifice din metafizica bona fides si vizeaza dezideratul transpunerii eficiente in practica de zi cu zi a dreptului a acumularilor din domeniul acestei institutii juridice fundamentale.
Un excelent exemplu al utilizarii criteriului bunei-credinte in deontologia profesionala este oferit chiar de psihologia judiciara din perspectiva analizei activitatilor judiciare ale autoritatii cu atributii specifice in sfera penala : (vezi „Psihologie judiciara”,Ed. Sansa SRL,Bucuresti 1992- N.Mitrofan,T.B.Butoi,V.Zdrenghea).
Ori eu edictez ca :
In acest plan al decelarii „Binelui de rau” singurul „antidot” recomandabil este reprezentat de o “formula foarte veche de alchimie juridica” pe care societatea moderna se straduieste din rasputeri sa o impuna in practica cotidiana : “ JUS – LEX – BONA FIDES-.”
Realitatile juridice romanesti demonstreaza zilnic ca omul este totdeauna „ suspectul „ posibil al unei vulnerabilitati (adesea contagioase) in fata incoerentei aplicarii legilor care reglementeaza jocul intereselor din mediul social. Atitudini si mentalitati.! Tot in practica romaneasca se demonstreaza permanent ca in anumite circumstante „ingredientul „ fundamental al acestei formule (honestum-bona fides) devine extrem de “ volatil” in raport cu celelalte doua (jus, lex). Societatea nu poate cere moralitate si buna credinta daca nu este capabila sa o cultive si sa o ocroteasca.
– va urma –
© COPYRIGHT AV ANGHELUS ION GABRIEL
FORTA RENASTERII JUSTITIEI ROMANE ( CONTINUARE III )
Nota bene – DEONTICA – “STIINTA a ceea ce ar trebui sa fie
© COPYRIGHT AV ANGHELUS ION GABRIEL
FORTA RENASTERII JUSTITIEI ROMANE
DEONTOLOGIA BUNEI CREDINTE – de la metastiinta la pragmatism socio-juridic;
STRUCTURILE APLICATIVE ALE DEONTICII BUNEI CREDINTE:
– CRITERIUL DEONTIC BUNA CREDINTA – ETIOLOGIA CONFLICTULUI PRIMAR :(- teza „BONA FIDES VERUS ABUSUS”) – DEONTOLOGIA LEGALA si socio-profesionala Odata inteles in profunzime talcul functionarii sociale a acestei institutii juridice in recostructia dezvoltarii nationale, efectele benefice ale aplicarii energice si consecvente ale politicilor pozitive specifice bunei credinte nu vor intarzia sa apara.
Mai devreme, sau mai tarziu, instinctiv se va intelege ca la nivelul actual de primitivism al prestantei sociale, evolutia jocurilor de interese socio-economice va atinge o plafonare vexanta, cu impact negativ asupra intregii societati, efectul de bumerang izbind in plin marea masa sociala, intorcandu-se cu efecte previzibile chiar si impotriva celor care isi conserva si care chiar incearca sa-si dezvolte egoist privilegiile asezate pe aceste speculatii de conjunctura de care au profitat. Alegerea apartine constiintei sociale, ca sumum al constiintei membrilor societatii, unici si umili, fiecare in singuratatea sa subiectiva : – conservatorism, duplicitarism feroce, coruptie, anarhie protejata- ori – libera initiativa, demnitate individuala, intronarea legii, stat de drept, justitie, dreptate si protectie sociala.
Tocmai lipsa unei deontologii socio-juridice, ca politica de stat ne arata la orice pas indolenta si duplicitarismul feroce prin care frivolitatea romaneasca se simte la ea acasa intr-o dulce „ complicitate” patriarhala tipic romaneasca.
Faptele psihologice anterior analizate ne indica explicit utilizarea CRITERIULUI DEONTIC AL BUNEI CREDINTE ca instrument juridic prin intermediul caruia se pot construi seturi de norme deontologice imperative specifice mai multor activitati profesionale, in scopul reformarii si reabilitarii functionarii institutionale eficiente a structurilor statului de drept.
De asemenea CRITERIUL DEONTIC BONA FIDES poate fi utilizat cu succes in „radiografierea” disfunctionalitatilor institutionale din societatea romaneasca actuala . NB: DEONTICA – “STIINTA a ceea ce ar trebui sa fie”.
Solutiile tehnice nu vor intirzia sa apara. Trebuie , mai intai sa existe intelepciunea ca sa se recunoasca prioritatea explicita a faptului ca deontica bunei credinte nu este o teorie abstracta si complicata, ci este un veritabil SISTEM DE GANDIRE SI ACTIUNE PRAGMATICA ce poate fi aplicat in viata de zi cu zi, fara a fi necesara o logistica extraordinara, nedepinzand de alocarea vreunui buget exagerat. Este chiar punctul de pornire in reformarea mentalitatilor romanesti si este constanta necesara a filozofiei spiritului de aplicare a unei strategii coerente, dinamice si articulate de dezvoltare a natiunii romane.
Mai mult, poate fi Si, Este modul de recuperare a „ratacirilor post decembriste” si este poate, singura sansa de „ardere a etapelor” prin care Romania trebuie sa-si recastige locul in randul tarilor civilizate si dezvoltate economic, printr-o exploatare eficienta a potentialului national pe care –l detinem. Un adevar simplu, demonstrat istoric, potrivit caruia spiritul precede si determina dezvoltarea economica: Prin anul 1910, marele nostru savant SPIRU HARET in „ MECANICA SOCIALA” distingeatrei mari categorii de cauze ale determinarii sociale ale unei natiuni:
1.CAUZE ALE DETERMINARII ECONOMICE ( grad de fertilitate al solului, clima, bogatii naturale, comunicatii, infrastructura, aptitudinile populatiei pentru comert si industrie, vigoarea ei fizica, modul de distributie al avutiei nationale, inventiile, cresterea sau descresterea populatiei, etc.). 2.CAUZE DE NATURA INTELECTUALA ( grad de inteligenta – medie, maxima, natura aptitudinilor intelectuale, grad de instructie si educatie, dezvoltarea stiintelor, a artelor si a tuturor ramurilor culturii, a valorilor sociale, frecventa ivirii geniilor nationale si a oamenilor de vocatie ). 3.CAUZE DE FACTURA MORALA****** ( reactiile atitudinale in familie si fata de ceilalti membrii ai societatii temperamentale individuale si de grup, relatiile interetnice, temperamentul natiunilor, normele morale nationale, principiile legislatiei interne, caracterele oamenilor politici si a functionarilor din structurile statului).
Este limpede ca indiferent de imprejurarile faste sau nefaste in care se afla la un moment dat o natiune, cauzele cele mai importante ale determinarii sociale sunt cele DE FACTURA MORALA, acestea fiind singurele care pot inclina decisiv balanta dezvoltarii sociale indiferent de dimensiunea valorica a celor economice si intelectuale ale natiunii respective.
Aceste CAUZE MORALE GENERICE , pot conduce: 1. fie la INVOLUTIE ( criza morala si sociala, conflicte interne, chiar razboi civil, 2. fie la STAGNARE ( tranzitia subdezvoltarii) 1. fie la PROGRES SOCIAL ( democratie, economie de piata, stat de drept, dezvoltare economica, pace si protectie sociala. Ori, natiunea romana dispune inca de foarte mari premize in realizarea nazuintelor sale, indeplinind la criteriul determinarii „intelectuale” si „economice”, standarde pe care alte tari nu le au, dar care sunt, cu mult mai dezvoltate economic si social, tocmai pentru ca “determinarea morala” este mult mai bine reprezentata istoric, genetic in cultura acestora. Si, mai mult, continua sa fie mult mai coerente social si moral. Cu rezultate economice pe masura.
Chiar din acest punct de vedere DEONTICA BUNEI CREDINTE indica explicit enormul potential de redresare a determinarii moral- generice nationale, in efortul iesirii din actuala subdezvoltare postdecembrista. De inlaturare a “neputintelor puterilor statului “ in asigurarea progresului economic si social. De restabilire a increderii in institutiile statului nostru de drept.
BUNA CREDINTA ca institutie juridica va fi singurul „catalizator” al reformarii mentalitatii perimate. Prin aceasta reconsiderare a principiului juridic al bunei credinte se va asigura cu siguranta remontarea atitudinii psihice, sociale si mai ales remontarea atitudiini , juridice, LEGALE in mediul romanesc, fata de obiectivul precis al unui progres social si economic constant. Si daca „Mecanica sociala romaneasca” refuza sa functioneze normal, se datoreaza in primul rand faptului ca instrumentele politice, economice si juridice folosite pana acum sunt inca neviabile tocmai pentru ca le lipseste acea energie a spiritului deontic. Se pot schita cu titlu de exemplu cateva domenii prioritare de aplicabilitate imediata in care deontica BONA FIDES trebuie sa-si puna amprenta: a. LEGISLATIE – obiectivul elaborarii unor legi clare, simple care sa respecte logica juridica, potrivit deonticii psihologice de impact al aplicarii legii respective; eliminarea anarhiei si hatisului legal , declansarea codificarii moderne, adaptarea si modernizarea legislatiei romane la standardele internationale. – obiectivul impunerii in legislatia romaneasca ( sfera normelor imperative si onesative) a obligatiei respectarii anumitor drepturi si interese legitime pe baza conduitei de buna credinta ( discriminare pozitiva, negativa, sanctiuni ). – Obiectivul ridicarii pe un nou prag discriminator a raspunderii juridice potrivit deonticii bunei credinte ( raspunderea civila, disciplinara, administrativa, penala).
Individualizarea judiciara potrivit criteriului BONA FIDES in zonele in care exista un criteriu obiectiv (prin punerea accentului pe latura subiectiva a actiunii umane): – categoriile juridice : intentie, culpa, rea credinta – vezi modelul scalar de interpretare BONA FIDES a conduitelor umane. Pornindu-se de la latura obiectiva a actiunii agentului ( palpabila prin mijloacele obisnuite de investigare) parcurgandu-se itemii scalari de individualizare potrivit deonticii BONA FIDES. – Seturi de norme privind refacerea procedurilor perimate romanesti. Excluderea normelor perimate, reconstruirea procedurilor in scopul celeritatii solutionarii cauzelor judiciare, urmandu-se deontica sansei de afirmare a drepturilor si intereselor legitime ale justitiabililor cu respectarea egalitatii de tratament si de acces in fata justitiei si a autoritatilor. Norme juridice privind autoritatile publice inclusiv magistratii prin care , pe de o parte sa se evite posibilitatea sa fie mai presus de lege, evitarea deontica a traficului de influenta si a coruptiei, iar pe de alta parte asigurarea demnitatii si protectiei profesionale a scestor functii publice, protectie procedurala, profesionala, salarizare corespunzatoare, recompense publice pentru merite deosebite. De asemenea, sanctiuni severe pentru cei care trateaza cu dispret deontologia si sunt gasiti vinovati – proceduri. – b. – SFERA EXECUTIVULUI – STATUL SI DEONTOLOGIA FUNCTIEI PUBLICE – norme clare ale relationarii functionarului public cu beneficiarul actului din sfera serviciilor publice centrale si locale. – Deontica organizarii eficiente a serviciilor publice. – KNOW-HOW DEONTIC BONA FIDES privind simplificarea procedurilor birocratice sufocante, eliminarea „formelor fara fond”, a mentalitatii „ de ce simplu cand se poate complicat”, stoparea proliferarii absurditatilor birocratice, evitarea surselor etiologice de coruptie si de trafic de influenta specifica „ birocratiei patologice „. Cadru de lucru civilizat in sfera serviciilor publice centrale si locale, eliminarea surselor de umilire si de hartuire birocratica a cetateanului.. De asemenea norme clare de deontologie profesionala pe fiecare „ fisa de post public”, raspunderi si sanctiuni, recompense. – Obligativitatea respectarii juramantului functionarului public – (deontica bona fides). c. SFERA JUSTITIEI 1. Problematica administrarii eficiente a actului de justitie – norme active specifice deonticii BONA FIDES prin care trebuie evitat ca justitia sa nu fie un instrument de „ tortura” si de „ macinat destine umane”, stiindu-se ca principalul scop al justitiei este de a infaptui ACTUL DE DREPTATE si nu doar de aplicare rutiniera la gramada a legii, doar in litera ei, justitiabililor si cauzelor deduse judecatii. 2. Statuarea pe insemnele justitiei a cuvintelor : “JUS”;” LEX “; “BONA FIDES” 3. Preocuparea pentru elaborarea legislativa a unor seturi de norme active in scopul eficientizarii actului de justitie: 3./1 EXCEPTIA DE REA CREDINTA – procedura exceptiei MALA FIDES , efecte juridice, sanctiuni transante. 3./2 INSTITUTIA BUNEI CREDINTE in dreptul material si procedural romanesc ( reconsiderarea principiului juridic al BUNEI CREDINTE ). 3./3 CRITERIUL DEONTIC BONA FIDES ca instrument metodologic de reconstruire a functionarii moderne a justitiei ( vezi norme juridice privind activitatea magistratilor ). 3./4 CRITERIUL DEONTIC PRIVIND CONSTRUIREA UNOR SISTEME MODERNE provenite din deontica BONA FIDES ( exemplu : deontica institutiei individualizarii raspunderii si a pedepsei – metodologia juridica si tacticile judiciare deontice de penetrare a conduitei simulate sau a relei credinte a infractorului – elaborarea SISTEMELOR INTELEGERILOR JUDICIARE SUPRAVEGHEATE in scopul aflarii intregului adevar in cauza, a descoperirii tuturor consecintelor infractiunii, solutionarea sub just temei a cauzelor judiciare). 4. Elaborarea altor sisteme printr-o deontica conferita de BONA FIDES unor sisteme sau proceduri eficiente cum ar fi : – SISTEMUL DE REINSERTIE A INFRACTORILOR PRIMARI; SISTEMUL DE PROTECTIE AL MARTORILOR IMPORTANTI; SISTEMUL DEONTIC AL PROBATIUNII; SISTEMUL RECORD- ului ( antecedente pozitive si negative), etc. 5. De asemenea deontica BONA FIDES trebuie sa conduca la institutionalizarea unei deontologii profesionale tipice BONA FIDES absolut necesara in organizarea statului de drept: – CODUL DE CONDUITA AL FUNCTIONARULUI PUBLIC; – CODUL DEONTOLOGIC AL JUDECATORULUI; – CODUL DEONTOLOGIC AL PROCURORULUI; – STATUTUL SI CODUL DEONTOLOGIC AL POLITISTULUI; – DEONTOLOGIA PERSOANELOR CARE ADMINISTREAZA BANUL PUBLIC; – STATUTUL SI DEONTOLOGIA CADRELOR MEDICALE; – STATUTUL SI DEONTOLOGIA CADRELOR DIDACTICE; – DEONTOLOGIA PROFESIONISTULUI MASS-MEDIA; – DEONTOLOGIA PARLAMENTARA; – DEONTOLOGIA FUNCTIEI EXECUTIVE;
Toate acestea trebuie sa conduca la niste concluzii nebanuit de utile fata de forta acestei institutii juridice in mediul social romanesc. Nu este o probleme de metastiinta, cat este o problema de aplicare in practica de zi cu zi a solutiilor pragmatice ce pot rezulta din acest domeniu miraculos. Societatea romaneasca are dreptul sa renasca prin calea cea mai fireasca : BONA FIDES, vs. ABUSUS .
De retinut , acestea nu reprezinta decat cateva exemple minimale dintre cele mai diverse sfere de aplicare pragmatica a deonticii bunei credinte in scopul reformarii functionarii institutionale a structurilor statului de drept. In organizarea institutionala a statului de drept regulile jocului democratic sunt foarte precis delimitate, fiind necesar ca individul uman sa aiba sentimentul certitudinii ca regulile de drept vor fi respectate in mod egal de catre toti membrii comunitatii in care traieste si pe cale de consecinta faptul ca cei care isi asuma riscul incalcarii deliberate a acestor reguli, vor fi depistati si pedepsiti in timp util.
Orice membru al societatii trebuie sa aiba siguranta respectului absolut al drepturilor si a demnitatii sale umane, inclusiv a libertatii de actiune, din moment ce recunoaste si aplica cu buna credinta aceste reguli obligatorii generale si impersonale care reglementeaza conduita exterioara si interioara a subiectilor de drept intr-un cadru social dat.
Motivatia inclinarii catre deontica bunei credinte, va trebui sa creeze acel mediu in care orice om, in timp util, sa poata fi ferit de fondul complex al sicanelor la care este posibil sa fie expus in exercitarea deplina si cu buna credinta a drepturilor si libertatilor sale, altfel fiind spus, sa existe posibilitatea practica si usor de utilizat de a fi protejat de atitudinea manifesta de rea credinta sau de eroare in care se afla indivizi izolati ori chiar o colectivitate care tinde sa-l agreseze sau sa-i compromita sansele in mod nejustificat.
Aceasta motivatie catre buna credinta este esentiala deoarece, orice discriminare grosiera, abuzurile, frauda, coruptia, perfidia, in genere incalcarea arbitrara a drepturilor si libertatilor umane conduce in final la oprimarea demnitatii si libertatii umane , ajungandu-se chiar la negarea lor iar in cele mai nefericite cazuri, la extrema, la suprimarea vietii, cu consecinte iremediabile pentru conditia societatii umane. „ Unicitatea in diversitate a fiintei umane „ ne arata caracterul monstruos al oricarei crime, tocmai pentru ca prin aceasta se elimina din existenta o unicitate irepetabila „ – sublinia acad. Stefan Milcu. Fiecare om recunoaste.. ca astazi, buna credinta pare cea mai neinsemnata dintre legi , dar, in acelasi timp, ca BUNA CREDINTA este totusi este cea mai respectata lege imuabila.
Aceasta simpla constatare sociala ubicua, nu este insa si suficienta pentru asigurarea echilibrelor sociale, daca nu se aplica pe un suport stabil.
Buna credinta trebuie sa reprezinte legea primordiala care trebuie respectata la nivelul conduitei interne, exact asa cum dreptul obiectiv este cel care prevaleaza la nivelul conduitei externe. Abia atunci DREPTUL, in cele trei sensuri ale sale, dreptul subiectiv * ; stiinta dreprului*, Buna credinta* ar putea deveni cel mai puternic factor de echilibru si de progres al civilizatiei umane, iar JUSTITIA va putea dispune de o arma de temut in planul decelarii binelui social, de raul agresiv, care impresoara cateodata societatea umana pana la inabusire. „ Somnul ratiunii naste monstrii „ – Goya. Nu este doar un dicton celebru, dar in Justitia statului de drept si in democratie, monstruozitatile si aberatiile legilor absurde, ori a procedurilor care impiedica aflarea adevarului si incalcarea demnitatii umane nu au ce cauta. In acelasi timp nici faptele psihologice de rea-credinta de la nivelul anumitor functionari abuzivi ai autoritatii judiciare nu isi mai pot gasi locul.
Lipsa bunei credinte ca atitudine psihologica cu implicatii strict juridice, ne arata gravitatea oricarui delict premeditat, a relei intentii, a perfidiei, a abuzului, fie el si abuz de drept, a coruptiei, deoarece prin aceste manopere ignobile se elimina din competitia fireasca ce trebuie sa existe intre membrii societatii , sansele egale ca o oarecare personalitate irepetabila sa aiba acces atat la dezvoltarea si afirmarea legitima a propriei sale valori cat mai ales sansele irepetabile ca aceasta personalitate, irepetabila , sa promoveze si sa produca anumite noutati inestimabile in viata cotidiana concreta – valori materiale ori spirituale, artistice sau culturale, tehnice sau stiintifice care pot si vor putea sa propulseze in mod nebanuit de surprinzator progresul civilizatiei umane.
Metaforic, este vorba de obligatoria legitimare si asigurare a unei mentalitati sanatoase in „ traficul” intereselor legitime si sociale pe marile” autostrazi” ale economiei de piata si a statului de drept in mediul social, fiind vorba de punctele esentiale care vor avea impact major in reformarea mentalitatilor si a moravurilor vremii, eliberarea de prejudecati si, pe cale de consecinta, odata cu instalarea bunei credinte si a probitatii in relatiile socio-juridice se va ajunge cu siguranta la declansarea uriaselor energii pozitive, care se afla in stare de latenta in fiecare personalitate umana unica si irepetabila care se afla in directa consonanta cu unitatea in diversitate a poporului roman. Este vorba de o provocare pe care o adresez celor care intuiesc iminenta emulatie privind acest domeniu miraculos in mediul social romanesc. Chiar intre ideeile fundamentale care au condus la edificarea UNESCO converg si se regaseste imperativ si analiza si raspunsul la principiul combaterii factorilor care stau la baza “conflictului originar” :
In chiar preambulul actului de constituire a Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie ,Stiinta si Cultura ( UNESCO – 4.nov.1946 ) se proclama cu titlul de indemn: „ razboaiele luand nastere in spiritul oamenilor, in spiritul oamenilor trebuie ridicate conceptiile despre apararea pacii”.
Nu este o intamplare ca abuzul provine din reaua credinta manifesta , si tocmai de aceea buna-credinta trebuie sa stopeze abuzul”, Stiut fiind, “ca orice conflict primar sau litigiu este intretinut in mod artificial prin reaua-credinta manifesta … tinzandu-se ( prin lipsa de onestitate ) la exercitarea abuziva a drepturilor si obligatiilor partilor litigante, creandu-se in timp un cerc vicios din care nu se poate iesi decat prin onestitate ori buna-credinta exercitata ca atare – ( loialitate, ordine,prudenta, temperanta, … intentie dreapta, diligenta, liceitate, abtinere de la lezare ).
“Quod erat demonstrandum” ! – Av IG Anghelus ” (Legile deontice ale “ Tezei conflictului originar” -av AIG )
Nu este o problemea de metastiinta, cat este o problema de aplicare in practica de zi cu zi a solutiilor pragmatice ce pot rezulta din acest domeniu miraculos … de FORTA VITALA A RENASTERII ROMANIEI ! Societatea romaneasca are dreptul sa renasca prin calea cea mai simpla si mai fireasca : BONA FIDES vs. ABUSUS – DEONTICA BUNEI-CREDINTE !
© COPYRIGHT AV. ANGHELUS ION GABRIEL