Paradigma psihologica a Bunei-Credinte in STATUL de DREPT
“Paradigma psihologica a Bunei-Credinte in STATUL de DREPT”
Cuprins
Cuvant înainte Titlul I TEORIA BUNEI CREDINTE
Capitolul 1 . Notiunea de buna credinta 1.1. Precizari preliminare 1.2. Aspecte axiologice ale notiunii 1.3. Definitii date conceptului de buna credinta
Capitolul II . Buna credi “Paradigma psihologica a Bunei-Credinte in STATUL de DREPT”
Cuprins
Cuvant înainte
Titlul I TEORIA BUNEI CREDINTE
Capitolul 1 . Notiunea de buna credinta
1.1. Precizari preliminare
1.2. Aspecte axiologice ale notiunii
1.3. Definitii date conceptului de buna credinta
Capitolul II . Buna credinta -complex de fapte psihologice
2.1. Elemente intrinseci ale bunei credinte
2.2. Aversul si reversul conceptului buna credinta
Titlul II CONSACRAREA JURIDICA A CONCEPTULUI BUNA CREDINTA
Capitolul 1. Consacrarea în diferite sisteme de drept
1.1. Aparitia , evolutia si afirmarea juridica în diferite sisteme de drept
Capitolul 2 . Consacrarea juridica a principiului bunei credinte în sistemul nostru de drept
2.1. Scurt istoric ; Sediul materiei
Titlul III PARADIGMA BUNEI CREDINTE SI STATUL DE DREPT
Capitolul 1 . Rolul bunei credinte în organizarea institutionala a statului de drept
1.1. Buna credinta si conceptul statului de drept ca dimensiuni ontologice ale omului privit sub specie juris
1.2. Paradigma universala a bunei credinte
Capitolul II . Rolul psihologiei în edificarea paradigmei bunei credinte
2.1. Contributii ale psihologiei judiciare
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
ANEXA – descrierea grafica a conceptului bunei credinte
Cuvânt înainte
Lucrarea de faţă a fost elaborată cu intenţia de a crea un curent de opinie favorabil demersului ştiinţific privind elementele intrinseci ale bunei credinţe, ca principiu juridic deosebit de important în sfera raporturilor juridice interumane.
Disertaţia în sine se constituie într-un punct elocvent de legătură între ştiinţa dreptului, psihologie şi morală, lucru de altfel inevitabil dacă se are în vedere structura conceptuală de rezistenţă pe care se bazează buna credinţă, chiar dacă tocmai prin aceasta ea se îndepărtează de la tiparele unei lucrări obişnuite de diplomă.
Spiritul ei vine să depăşească limitele impuse de canoanele comune unor asemenea lucrări de specialitate, şi tocmai de aceea reclamă, pe alocuri, prezenţa inefabilă a unei “probatio diabolica” privind importanţa deloc exagerată a complexului de fapte psihologice caracteristice acestui concept.
Este de reţinut că adesea, în practică, se face o confuzie inadmisibilă între conceptul juridic “buna credinţă” (bona fides) şi noţiunea morală extrem de cuprinzătoare a onestităţii (honestum).
Acesta este şi motivul pentru care am procedat la o prezentare schematică a principalelor teorii acumulate în doctrina juridică vizând materia bunei credinţe, însoţită de o bibliografie adecvată, cât şi de o citare selectivă a opiniilor unor autori consacraţi în literatura juridică.
Pentru că era imposibilă o asemenea încercare, aproape temerară, de reluare, pe cont propriu a eforturilor de elaborare a unei analize autentice care să conducă la precizarea impactului juridic pe care îl are conţinutul bunei credinţe în realitatea juridică de zi cu zi, fără o descriere prealabilă privind istoricul şi consacrarea juridică modernă a acestei adevărate pietre unghiulare prezente dintotdeauna în drept.
Ţin să precizez din capul locului că buna credinţă este mai înainte de toate un complex de fapte psihologice care ţin de resortul conştiinţei şi personalităţii umane ce sunt traduse ulterior în valori juridice, care sunt şi pot fi utilizate ca atare de subiecţii de drept, în general, cât şi de ştiinţa şi practica juridică, în special.
Autorul
Titlul I
TEORIA BUNEI CREDINŢE
Capitolul 1: Noţiunea de bună credinţă
1.1. Preliminarii; etimologie; teorii privind definirea noţiunii.
1.2. Aspecte axiologice.
1.3. Definiţii date conceptului buna credinţă.
1.1. Precizări preliminare.
Trebuie subliniat ab initio că buna credinţă este un concept de o complexitate deosebită şi că definirea sa a ridicat întotdeauna şi mai ridică încă, numeroase dispute epistemologice, datorate în primul rând interesului practic legat de aplicabilitatea sa şi, nu în ultimul rând, cât şi datorită legilor cugetării care-i sunt caracteristice fiinţei umane raţionale.
Dovadă este şi faptul că numeroasele cercetări asupra acestui concept nu au dat, nici în ziua de astăzi, rezultate unanim acceptate de către toţi oamenii de Drept.
De aceea, pentru tratarea ei ştiinţifică, pentru precizarea fiecărei faţete pe care o are această noţiune – simplă în aparenţă dar extrem de cuprinzătoare nu numai prin conţinutul său, dar mai ales datorită faptului că ea se regăseşte printre permanenţele dreptului alături de celelalte instituţii juridice fundamentale producându-şi efecte deloc de neglijat – este absolut necesară edificarea unei adevărate teorii unitare a bunei credinţe (ca sinteză generalizatoare a datelor cunoaşterii în vederea formulării unor principii universal valabile).
Fiinţează chiar afirmaţia potrivit căreia există o veritabilă analogie între controversa istorică cu privire la definirea noţiunii de drept şi cea cu privire la controversa definirii noţiunii de bună credinţă (bona fides). În ambele cazuri, teoreticienii dreptului din întreaga lume şi-au dat măsura valorii lor în sensul elaborării unei terminologii precise pentru utilizarea acestei noţiuni în ştiinţa dreptului.
În ceea ce priveşte noţiunea de “drept” interesul este incontestabil. Nu putea exista o ştiinţă a dreptului care să nu aibă clar definit obiectul său de studiu – dreptul -.
Dacă astăzi în privinţa conceptului de “drept” lucrurile sunt pe deplin clarificate, în privinţa conceptului de “bună credinţă” controversa continuă.
Dar care este interesul în studiul acestui concept? La prima vedere buna credinţă poate apărea ca o noţiune clară, simplă şi extrem de accesibilă oricărui om care operează cu ea.
Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Analizând-o sistematic, buna credinţă va dezvălui o diversitate de faţete latente care sunt unice şi proprii acestei adevărate pietre unghiulare specifice cunoaşterii umane şi care are o utilitate fundamentală în aprecierea ideii de just în relaţiile inter-umane. Cicero afirma sub just cuvânt într-o maximă rămasă celebră că “Buna credinţă este fundamentul justiţiei.” (fundamentum iustitiae est fides. ).
Totuşi, deşi ea poate constitui un criteriu fundamental în aprecierea coerentă a conduitelor subiecţilor de drept, este adesea fie desconsiderată fie ignorată complet, chiar şi în ziua de astăzi după mii de ani de cultură juridică şi civilizaţie umană.
Iar efectele acestei ignorări se pot vedea la tot pasul. Totuşi omul a intuit dintodeauna importanţa bunei credinţe şi rolul ei covârşitor în relaţiile sociale.
Toţi marii cugetători ai lumii au luat în calcul această noţiune în constructele lor teoretice despre natura umană.
Cu atât mai mult, juriştii din toate timpurile au avut o mare consideraţie pentru acest concept şi s-au aplecat cu pragmatism asupra lui, recunoscându-i rolul primordial pe care-l ocupă în anumite raporturi juridice.
Etimologie. Din punct de vedere etimologic cuvântul buna credinţă provine din latinescul bona fides adică bonum – binele şi fides – credinţă, fidelitate.
Fides provine din verbul fido-ere adică a avea încredere în…; a fi de bună credinţă faţă de….
În mod curent, în limba română, cuvântul “buna credinţă” este folosit pentru a desemna onestitatea, corectitudinea, loialitatea, sinceritatea.
Totuşi trebuia precizat că în limbajul tehnic, strict juridic, se face o distincţie netă între noţiunea morală de onestitate (honestum) şi conceptul juridic “buna credinţă” (bona fides).
De-a lungul timpului noţiunea a fost recunoscută mai întâi ca o adevărată valoare morală (criteriu axiologic moral), fiind mai apoi consacrată juridic în mai toate sistemele de drept (criteriu juridic).
Buna credinţă este cunoscută şi utilizată în aproape toate limbile moderne, spre exemplu: – bonne foi, în franceză; bona fide, în germană; buona fede, în italiană; dobraia volia, în rusă; good faith, în engleză.
Teorii cu privire la definirea noţiunii de „bună credinţă”. În demersul privind obiectivarea conceptului juridic privind buna credinţă numeroşi autori consacraţi în această materie au elaborat o serie de teorii care ne demonstrează interesul cu care s-au implicat în dezvăluirea şi “şlefuirea” faţetelor acestei adevărate pietre unghiulare prezentă în ştiinţa dreptului, toţi aceştia reuşind să-şi aducă o contribuţie inestimabilă privind desluşirea implicaţiilor pe care le incumbă fiecare latură a acestui vast concept.
În cele ce urmează mă voi rezuma la exemplificarea principalelor teorii dezvoltate în literatura juridică potrivit unor puncte de vedere doctrinare privind definirea conceptului juridic de bună credinţă:
1. Teoria regimului juridic derogatoriu de la “dreptul strict” (Andre BRETON)
Potrivit acestei teorii buna credinţă constituie o excepţie de la regulile dreptului comun care este “dreptul strict”. În concepţia acestui autor, dreptul trebuie aplicat în principal iar efectele bunei credinţe şi ale relei credinţe să constituie o listă de derogări de la dreptul comun.
2. Teoria tripartită (R. VOUIN; Joseph BECQUART)
Conform acestei teorii şi a autorilor ce o susţin, se scot în evidenţă trei aspecte esenţiale ale conceptului de bună credinţă:
a) – buna credinţă este vecină cu echitatea – adică este vecină cu dreptatea, cinstea şi omenia; care se întemeiază pe dreptate, care trebuie să fie justă şi nepărtinitoare.
b) – buna credinţă ca idee generală de loialitate – în relaţiile contractuale, ca antiteză a dolului şi violenţei la încheierea convenţiilor cât şi ca antiteză a fraudei la executarea lor (în această accepţiune buna credinţă cuprinde intenţia comună a părţilor contractante şi se opune “dreptului strict” în interpretarea convenţiilor)
c) – buna credinţă ca fiind convingerea eronată în care se află o persoană datorită ignoranţei sau a unui defect al dreptului subiectiv invocat, în care ea crede cu bună credinţă că dreptul există în favoarea sa, fie în favoarea altuia.
În aceeaşi accepţiune intră şi convingerea eronată în existenţa unei reguli obiective de drept care în realitate nu există şi care îl împiedică în exercitarea dreptului său. (D. Gherasim, op. cit. p. 23-24)
3. Teoria bipartită (R. VOUIN; MOREL)
Această teorie scoate în evidenţă două aspecte ale bunei credinţe:
a) buna credinţă obiectivă – sinonimă cu loialitatea apreciată în mod obiectiv, conform uzanţelor stabilite între oameni oneşti. Ea se opune dolului (vicleniei) şi fraudei.
b) buna credinţă subiectivă – adică sinceritatea, onestitatea sau credinţa eronată ca antiteză a disimulării şi a minciunii.
“subiectivă fiind această bună credinţă se apreciază totuşi în mod obiectiv, prin comparaţie cu «bonus vir» având astfel un caracter creator” (R. VOUIN)
– Buna credinţă subiectivă a fost împărţită la rândul ei în activă – când un autor cauzează un prejudiciu altei persoane sub forma absenţei intenţiei răuvoitoare, el nesuferind personal vreo daună şi în bună credinţă subiectivă pasivă – când ea apare la persoana care va suferi vătămarea directă, din cauza ignorării viciului actului juridic ce a cauzat prejudiciul. De exemplu – “cel ce cumpără de la un neproprietar în ignorarea dreptului de proprietate al acestuia este de bună credinţă pasivă”
4. Teoria bunei credinţe ca noţiune cu efecte în domeniul responsabilităţii
şi a nulităţii actelor juridice (R. VOUIN)
– Autorul nu respinge de plano celelalte teorii, ci afirmă că “este important de a înfăţişa buna credinţă din punctul de vedere al efectelor în diversele părţi din domeniul său de aplicaţie2.
El susţine că definirea noţiunii de bună credinţă trebuie să susţină clar “în ce măsură buna credinţă poate fonda sau, invers poate suprima sau restrânge responsabilitatea şi care este natura sa, în diferitele ipoteze în care se manifestă în acest rol; pe de altă parte în ce măsură buna credinţă poate acoperi, în tot sau în parte, iregularitatea unui act juridic (…)”
5. Teoria literaturii juridice germane despre buna credinţă (WÄCHTER; Karl Georg BRUNS)
– În literatura juridică germană s-a edificat o teorie proprie despre buna credinţă care a fost ulterior consacrată în textele BGB-ului de la 1900.
Autorii germani au plecat de la termenul latin “fides” dezvoltând doi termeni distincţi dar care în realitate exprimă o concepţie unitară despre buna credinţă:
– TREU und GLAUBEN – loialitate şi încredere în convenţii;
– guter GLAUBE – credinţa eronată şi scuzabilă protejată ca atare echivalând cu un drept.
WÄCHTER susţinea că buna credinţă sub forma lui guter Glaube are semnificaţia de a nu face rău nimănui sau de a nu face nimic ilegitim, şi consistă efectiv într-o stare de spirit efectivă şi subiectivă
Karl Georg Bruns arată că problema principală este mai puţin cea privitoare la obiectul credinţei (încrederii) cât la “cum şi pentru ce să ai încredere” şi că simplul fapt de “a se înşela şi a crede” (irren und glauben) trebuie să fie subordonat unui examen plin de reflecţie. Căci nu este de ajuns să crezi, ci este necesar să te comporţi ca o persoană care face bine, în mod conştiincios şi ireproşabil.
Fr. Gorphe a considerat această concepţie germană ca fiind “etico-juridică”, care nu neglijează natura psihologică a conţinutului bunei credinţe scoţându-i, cu această ocazie, în evidenţă elementele morale şi caracterele juridice care o ridică la înălţimea unui adevărat principiu de drept.
6. Teoria bunei credinţe ca normă cu caracter general în dreptul nostru.
(D. GHERASIM; Petre ANCA şi Maria Ioana EREMIA)
În literatura noastră juridică s-a susţinut teza modernă privitoare la unitatea conceptului de bună credinţă. Astfel, autorii Petre Anca şi Maria Ioana Eremia susţineau că “buna credinţă trebuie considerată în dreptul nostru actual o normă cu caracter de aplicare generală, iar numai la cazurile speciale în care legea veche sau nouă face vorbire despre această noţiune” (…). “Buna credinţă înfăţişează în prezent fondul juridic pe care se profilează recunoaşterea în general a tuturor drepturilor civile”
Autorii susţineau ca temei al aplicării tezei lor art. 1 din D.L. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice. (Aici mai trebuie făcută o precizare – în 1965 nu exista un text de lege autonom, de aplicaţie generală privind buna credinţă. Codul civil român, asemenea Codului Napoleon, nu consacra principiul bunei crmdinţe ca normă generală de drept, ci prevedea numai în anumite situaţii speciale necesitatea existenţei bunei credinţe – precizări pe care le voi continua în capitolele următoare).
În ceea ce priveşte pe reputatul profesor DIMITRIE GHERASIM, domnia sa a considerat de bun augur această teză a bunei credinţe ca normă cu caracter general în dreptul comun, criticând argumentat faptul că autorii sus-amintiţi fundamentau această teză pe prevederile art. 1 din D.L. 31/1954: “totuşi considerăm că există un text în Codul civil ne îndreptăţeşte să dăm bunei credinţe caracterul de regulă cu caracter general – este textul de la art. 1899 alin. 2 Cod civil care deşi figurează la capitolul care reglementează dobândirea imobilelor prin uzucapiune, prin modul în care este redactat are caracter de autonomie şi de aplicaţie generală” – “Buna credinţă se presupune întotdeauna (subl. ns.) spune articolul citat. Nu principiul prezumţiei bunei credinţe care provine din dreptul roman (bona fides praesumitur) interesează pentru teza ce o susţinem, ci precizarea că aceasta se presupune întotdeauna, adică în orice situaţii juridice şi nu numai la prescripţia imobiliară.”
7. Teoria unităţii conceptului de bună credinţă
Este foarte relevant faptul că deşi marea majoritate a autorilor care au studiat acest concept, din diferite puncte de vedere unilaterale, din perspectiva aplicaţiilor la diferite domenii concrete, îmbogăţind astfel fondul juridic al conceptului de bună credinţă prin argumente juridice foarte pertinente, totuşi, în mod paradoxal, toţi autorii citaţi în acest domeniu înclină să recunoască , în mod direct sau indirect, că în realitate această noţiune are un caracter unitar cu toată complexitatea sa.
S-a spus că acest teză nu a fost dezvoltată de autorii ei într-un mod direct şi absolut, ci a fost afirmată de aceştia într-un mod atenuat
Astfel, s-a arătat că “noţiunea de bună credinţă este în acelaşi timp complexă şi unică, o noţiune cuprinzătoare şi vie care leagă în mod profund dreptul de psihologie şi mai ales de morală”
În acest înţeles unitar, dar în acelaşi timp complex “buna credinţă cuprinde concepte psihologice de intenţie şi de credinţă; are un fundament moral în sensul că intenţia trebuie să fie dreaptă, iar credinţa să fie conştiincioasă”; “şi în sfârşit fiind trecută din domeniul moralei în cel al dreptului, îmbracă caracterul de principiu juridic”
Teoria unităţii conceptului de bună credinţă este cea care pune cel mai bune în evidenţă noţiunea de bună credinţă şi implicit răspunde categoric la necesitatea edificării unei teorii unitare a bunei credinţe în ştiinţa dreptului şi de ce nu la inaugurarea într-un viitor nu prea îndepărtat a unei noi discipline juridice – dreptul bunei credinţe -.
Morala.« Psihologia «Raportându-ne la această teorie unitară vom distinge adevărata structură de rezistenţă a acestui concept viu, unic şi complex, care reuneşte în matricea sa o adevărată triadă de aur: Dreptul
Aici nu este vorba de o simplă relaţie de interdisciplinaritate între cele trei domenii care conturează buna credinţă, ci este vorba de o coabitare fecundă, nemaiîntâlnită la nici o altă instituţie juridică.
Atât dreptul cât şi morala sunt părţi componente ale conştiinţei sociale îndeplinind o funcţie de reglementare a conduitei oamenilor în societate.
Normele morale se impun prin puterea convingerii şi prin influenţa opiniei publice instituind o etică a conduitei, iar normele juridice sunt codificate şi sancţionate juridic constituind o “etică minimă” dar obligatorie a conduitei umane care poate fi adusă la îndeplinire şi prin puterea de constrângere a sancţiunilor cu care este prevăzută, spre diferenţă de normele morale care sunt lipsite de această posibilitate.
1.2. ASPECTE AXIOLOGICE ALE NOŢIUNII
Buna credinţă însumează esenţa valorilor cu care operează cele trei domenii distincte, constituind un adevărat “Catehism normativ” al acţiunilor umane.
Axiologia consacră buna credinţă ca fiind o valoare universal valabilă prin ea însăşi, care reuneşte sub auspiciile ei toate celelalte valori din care îşi trage izvoarele (valori morale, juridice, psihologice).
Ele însele aceste valori, luate în particular, au un pronunţat caracter normativ:
– “valorile joacă rolul de reguli ale vieţii sociale; când una sau mai multe valori sunt însuşite, devenind convingeri, ele structurează în mod deosebit conduita individului, se instituie ca un autentic for diriguitor al acţiunilor şi al modului de a fi al fiecăruia”
O altă caracteristică a valorilor afară de caracterul normativ este şi polaritatea. Toate valorile au această caracteristică, respectiv binele apare în raport cu răul, adevărul cu falsul, etc.
Toate aceste valori nu sunt disparate ci ele se găsesc în conexiune cu suportul lor ci şi cu unele cu altele (de ex.: – buna credinţă poate contribui la aflarea adevărului iar adevărul poate valoriza ideea de justiţie.)
Ion Grigoraş spunea, pe drept cuvânt, că: “Aceste valori comune şi permanente pe care masele populare le-au creat, le-au dezvoltat şi întreţinut de-a lungul mileniilor sunt denumite în Etică norme general umane, în absenţa cărora nu poate fi concepută nici o comunitate umană”
Nu mai puţin interesante sunt şi opiniile autorilor consacraţi în materia bunei credinţe care subliniau rolul şi locul primordial pe care-l ocupă aceasta în viaţa socială.
“Datorită bunei credinţe a cărei influenţă se exercită cu atâta putere în viaţa socială un popor se bucură de o civilizaţie mai perfectă” (G. VALLET)
“Buna credinţă are o importanţă socială care fără a o exagera, apare drept condiţia însăşi a funcţionării şi a durabilităţii societăţilor” (J. JAUBERT)
“Buna credinţă este sufletul relaţiilor sociale şi fără ea, fără un minim de bună credinţă, viaţa socială devine imposibilă”
1.3. DEFINIŢII DATE CONCEPTULUI DE BUNĂ CREDINŢĂ
S-a spus, pe drept cuvânt, că orice definiţie este periculoasă. Afirmaţia este cu atât mai valabilă în ştiinţa dreptului unde cercetătorul trebuie să identifice ceea ce este esenţial din multitudinea de fapte şi fenomene diferite şi instabile datorate dinamicii vieţii sociale.
Începând cu părinţii dreptului (poporul roman) şi până în ziua de astăzi, s-au dat o serie de definiţii bunei credinţe potrivit cu unghiul de vedere din care a fost privit acest concept, elaborându-se diferite teorii (vezi supra).
Dat fiind spaţiul limitat, este necesar să procedez la o simplă enumerare a acestor definiţii, lăsând către sfârşitul acestei secţiuni pe cele care reprezintă un real interes pentru demersul pe care îl promovez în această lucrare.
A.18 Definiţii date bunei credinţe privită numai prin prisma unor laturi singulare ale acesteia:
Al Volansky definea buna credinţă ca fiind în genere: “conformitatea morală a spiritului cu manifestările sale”
Jules Wertheimer o descria în largo sensu ca fiind “o stare de spirit conformă cu preceptele morale” – iar în stricto sensu (ca noţiune juridică) “buna credinţă este o stare de spirit a aceluia care se comportă faţă de un lucru sau faţă de o altă persoană ca şi cum el ar fi titularul unui drept pe care îl crede din eroare că îi aparţine”
În acelaşi sens Vallet susţinea că: “buna credinţă este o stare de spirit de asemenea natură că se imaginează greşit a avea un drept care nu există în realitate”
Autorii români Petre Anca şi Maria-Ioana Eremia defineau buna credinţă pe aceeaşi linie de gândire: – buna credinţă “este convingerea greşită pe care o are o persoană cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau îl exercită şi de care legea ţine seama, pentru a-i recunoaşte fie dreptul însuşi, fie numai alte efecte juridice”.
B.18 Definiţii date bunei credinţe privite printr-o concepţie sintetică şi globală:
1. Cicero a definit buna credinţă ca fiind: “veritas” (sinceritate în cuvinte) şi “constantia” (fidelitatea în angajamente). Reies de aici existenţa a două stări de concordanţă:
conformitatea între ceea ce omul gândeşte şi ceea ce el afirmă )sinceritatea în cuvinte);-
conformitatea între cuvintele şi actele sale (fidelitatea în acţiunile sale).-
2. Profesorul italian LO MONACO – definea buna credinţă astfel: “Buna credinţă este conştiinţa sigură a observării tuturor condiţiilor cerute pentru perfectarea unui raport juridic determinat”
3. Autorul român CONSTANTIN OPRIŞAN a elaborat o definiţie care a reuşit să cuprindă în mod adecvat aspectele esenţiale ale bunei credinţe: “Buna credinţă poate fi concepută ca o stare psihologică a unui subiect de drept considerat individual, stare care implică o anumită activitate a individului sau o atitudine pur intelectuală de ignorare sau eroare care poate fi apreciată etic şi pe baza căreia, plecând de la o normă de drept să se poată declanşa efecte juridice.”
Fără iluzia că noţiunea de bună credinţă va putea fi epuizată în cele câteva pagini ale scurtei disertaţii pe această temă, doresc în finalul acestui capitol să reamintesc o maximă celebră a marelui jurist, orator şi om politic, M.T. Cicero. Ea este o probă peremptorie a simţului practic, a geniului şi înţelepciunii de care se poate da dovadă în surprinderea noţiunii de bună credinţă şi mai cu seamă, ea este încă un îndemn subtil către o profundă reflecţie. – “Adevărata BUNĂ CREDINŢĂ se bazează pe INTENŢIE şi nu pe VORBE” (Semper autem in fide, quid senseris non quid dixeris cogitandum ) –
Definiţiile nepieritoare date de Cicero cu privire la noţiunea bunei credinţe surprind esenţa psihologică a acestei noţiuni, şi fapt edificator, cu implicaţii logice asupra aspectelor axiologice din celelalte domenii (dreptul şi morala)( cu care aceasta are contingenţă.
Astfel scopul urmărit de o persoană (ce se va concretiza sau nu, mai devreme sau mai târziu într-un act juridic ca expresie a voinţei) va fi raportată la rezultatele avute în vedere.
Deşi buna credinţă rezultă din cele două din cele două stări de concordanţă (vezi supra), ea trebuie apreciată dintr-un punct de vedere unic, fiindcă atât sinceritatea în cuvinte, cât şi fidelitatea în aranjamente presupun sau subînţeleg existenţa unei intenţii drepte, înscriindu-se în sfera probităţii, care nu este altceva decât observarea riguroasă a datoriilor moralei şi ale justiţiei.
CAPITOLUL 2. BUNA CREDINŢĂ – COMPLEX DE FAPTE PSIHOLOGICE
2.1. Elemente intrinseci; elemente cu impact moral şi juridic – Distincţia între onestitate şi buna credinţă
2.2. Aversul conceptului – Bona fides
Reversul conceptului – malus fides.
Buna credinţă cuprinde concepte psihologice de intenţie şi de credinţă şi îşi are izvorul într-un complex de fapte psihologice exteriorizate ulterior prin valorile morale ale onestităţii (honestum) care se convertesc în valori juridice (bona fides) ori de câte ori intră sub incidenţa unui raport juridic.
Aceasta deoarece, “la punctul său de pornire, buna credinţă are aspectul unor fapte psihologice, dar nu orice fapte, ci numai a unora dintre cele conforme cu normele morale” (D. Gherasim)
Mai mult, buna credinţă, avându-şi originea în aceste fapte psihologice, constituie mobilul raporturilor juridice, producând efecte în cele mai variate domenii ale dreptului şi, potrivit lui L. Josserand, care spune sub just cuvânt că “mobilele justificative ale actelor juridice se rezumă la această noţiune de bună credinţă în care ele se topesc până îşi pierd individualitatea”.
Dar ce este faptul psihologic? Rouston îl definea ca fiind: “un moment al vieţii conştiente pe care atenţia noastră îl izolează, fiind important pentru noi în anumite împrejurări date -“
Al. roşca denumea faptele psihologice ca momente ale vieţii conştiente care alcătuiesc conştiinţa omului şi că acestea constituie obiective sau focare ale activităţii noastre, implicând o contribuţie a persoanei ce se realizează prin selectarea fenomenelor.
Dacă scoatem în evidenţă latura psihologică a acestui concept trebuie să precizez că aici nu se pune problema de a reduce buna credinţă la un psihologisul** fără rost, ci de a se recunoaşte implicit că nu se poate face abstracţie de realităţile psihice a naturii umane, mai ales în drept. Pentru că o psihologie insuficientă este absolut nocivă şi produce întotdeauna erori şi imperfecţiuni corespunzătoare în domeniile în care se aplică.
Se ştie că natura psihologică a omului a fost întotdeauna curtată de marii cugetători ai umanităţii, spre exemplu chiar Platon însuşi a dat analizei justiţiei o bază psihologică.
Vorbind despre drept, Giorgio del Vecchio amintea un mare adevăr şi anume: “pentru a înţelege originea dreptului este deci necesar a cunoaşte natura proceselor psihice, a activităţii spiritului. Mai mult, odată stabilit dreptul pozitiv, normele imperative care-l compun, se adresează conştiinţelor individuale, cerându-i ascultare, adică o conduită determinată; ele se reîntorc astfel către acelaşi spirit care le-a conceput. Dreptul se dezvoltă în întregime în ordinea fenomenelor psihice şi acestei ordini îi aparţin sub un anumit aspect şi idealurile faţă de care preţuiesc normele pozitive.”
2.1. Elemente intrinseci ale bunei credinţe
Conceptul juridic al bunei credinţe, ca ansamblu complex de fapte psihologice, cuprinde în special două tipuri, două serii de fapte psihologice care din punct de vedere axiologic valorizează anumite precepte morale pozitive ce structurează incontestabil matricea morală a fiinţei umane. Aceste valori sunt cuprinse în noţiunea extrem de cuprinzătoare a ONESTITĂŢII din care au fost deduse un număr de patru fapte psihologice, respectiv virtuţi, înţelegându-se aici prin virtute o însuşire morală a omului prin care se urmăreşte în mod constant idealul etic, binele.
După Al. Volonsky acestea sunt: loialitatea (sau probitatea), prudenţa, ordinea şi temperanţa.
ONESTITATEA – elemente morale ale bunei credinţe : – (honestum)
Loialitatea, sinonimă cu probitatea, este un fapt psihologic de conştiinţă care se referă la observarea riguroasă a îndatoririlor morale, precum şi la respectarea unei conduite drepte, ambele conducând la încrederea reciprocă între membrii societăţii.
Prudenţa, constă în acel fapt psihologic de conştiinţă care determină persoana umană de a prevedea şi a evita greşelile şi pericolele.
Ordinea, ca fapt psihologic ce presupune canalizarea faptelor omului în limitele normelor stabilite în viaţa socială.
Temperanţa, o trăsătură a conştiinţei umane care moderează dorinţele şi pasiunile, limitându-le la ceea ce este permis de principiile eticii.
BUNA CREDINŢĂ – elemente morale cu impact juridic:31 – (bona fides)
Cele patru valori morale ale onestităţii descrise mai sus în conţinutul lor larg moral se structurează şi se traduc ulterior în plan juridic în următoarele elemente:
INTENŢIA DREAPTĂ – ca rezultantă a loialităţii sau probităţii, implică totdeauna absenţa dolului, fraudei şi violenţei, precum şi fidelitatea în angajamente; de asemenea, probitatea sau loialitatea antrenează lipsa îndoielii. Ignoranţa corectă şi justificată (eroarea) poartă numele drept de eroare scuzabilă (de aici şi teoria aparenţei ca o concesiune făcută bunei credinţe )
Diligenţa – corespondentă a valorii morale a prudenţei; determină săvârşirea de act sau fapte cu prevederea rezultatului circumscris în limitele legii.
Liceitatea – adică săvârşirea unor acte cu conţinut licit, este faţeta juridică a ordinii ca valoare morală.
Abţinerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia cu ocazia instrumentării actului juridic sau cu ocazia perfecţionării unui raport juridic – ea derivă din valoarea morală a temperanţei şi este echivalentul perceptului roman “alterumon laedere”.
Distincţia între onestitate (honestum) şi buna credinţă (bona fides)
Aceste două noţiuni, deşi similare în conţinutul lor moral şi psihologic, acţionează şi produc efecte diferite după cum omul se află în zona socială a raporturilor naturale pur interpersonale sau în zona socială a vieţii juridice, respectiv în raporturile obligaţionale naturale sau în celălalt caz în raporturile juridice interumane.
De aceea este important de reţinut că buna credinţă (bona fides) capătă un conţinut propriu faţă de Onestitate (honestum) în momentul în care individul intră într-un raport juridic, respectiv într-o relaţie socială reglementată de lege.
Această distincţie este o creaţie a dreptului roman, unde se ştie faptul că onestitatea a fost la începuturi un precept fundamental al dreptului roman (“honeste vivere” )
Ulterior, ca urmare a demarcaţiei între drept şi morală, dreptul roman a separat conceptul juridic buna credinţă (bona fides) de noţiunea morală a onestităţii (honestum), deşi din punct de vedere al conţinutului moral cele două noţiuni sunt echivalente, iar demarcaţia între drept şi morală nu a fost niciodată netă.
De aceea onestitatea constă în conformitatea vieţii individuale cu normele morale iar buna credinţă va consta întotdeauna în conformitatea vieţii individuale atât cu normele morale cât mai ales cu normele juridice care reglementează o relaţie socială determinată.
Deosebirea între cele două conformităţi constă în faptul că manifestările exterioare care intră în structura bunei credinţe trebuie neapărat să însoţească o relaţie sancţionată de lege, deci un raport juridic. “A nu face rău nimănui (alternum non laedere) este un concept care se regăseşte atât în câmpul juridic sub forma abţinerii de a produce o pagubă altuia, cât şi în câmpul onestităţii ca normă morală, deci ambele au un caracter social, numai că în timp ce etica nu se ocupă cu raporturile de obligaţie, dreptul are ca sferă numai raporturile juridice reprezentate de normele legale.”
2.2. Aversul şi reversul conceptului buna credinţă
În literatura juridică se fac adesea distincţii între buna credinţă şi reaua credinţă din punctul de vedere potrivit căruia ele sunt fie două noţiuni autonome care produc efecte total diferite, fie că ele alcătuiesc, în realitate, o unitate conceptuală care prezintă două faţete antitetice. Părerile sunt foarte îndreptăţite şi de altfel ele rămân ca atare.
Explicaţia acestei distincţiuni provine din faptul că autorii respectivelor teorii confundă planurile psihologic şi juridic în momentul în care analizează aceste noţiuni.
Pentru că din punct de vedere psihologic este limpede că ne aflăm în faţa unei unităţi conceptuale cu două faţete, datorită faptului că atât buna credinţă cât şi reaua credinţă îţi au izvorul într-un complex de fapte psihologice care sunt toate în antiteză unele cu celelalte.
Din punct de vedere strict juridic, buna credinţă şi reaua credinţă trebuie considerate ca noţiuni juridice distincte cu înfăţişări şi cu efecte diametral opuse pentru că spre exemplu – buna credinţă este considerată ca fiind antiteza dolului, fraudei şi a abuzului de drept, care toate sunt produsul relei credinţe, toate acestea fiind prin ele însele noţiuni juridice distincte care produc efecte juridice proprii.
Tratarea acestui concept ca fiind unic cu două faţete antitetice, răspunde demersului pe care-l promovez şi, mai mult decât atât, se coroborează atât cu polaritatea valorilor axiologice pe care se fundamentează buna credinţă cât şi cu principiul dualist configurat în universul care ne înconjoară, ce a dat naştere, în mod firesc, la o funcţionalitate antagonică a tiuturor sitemelor care au aceste caracteristici. )putem vorbi de exemplu, de antagonismul sau alternitatea fenomenelor naturale, de structura dualistă a corpului uman, a psihicului său, de o antologie mitică arhitecturizată pe antiteza bine-rău, etc.) Pentru că aceasta este esenţa transcedentală atât ceea ce ne înconjoară şi implicit esenţa conflictelor şi a tuturor contestărilor interumane, a confruntărilor înverşunate iscate din cel mai neînsemnat diferend (mărul discordiei).
Prezenţa onestităţii (şi implicit a bunei credinţe) sau absenţa ei este primul semnal inefabil pe care-l simt cu precocitate toţi practicienii dreptului ori de câte ori instrumentează cu probitate o cauză juridică.
În consecinţă, este limpede că există posibilitatea ca această noţiune unică şi complexă să fie tratată în mod unitar ca având două feţe antitetice, detaşaţi de orice dubii că s-ar putea ajunge la o lipsă de logică, la un paradox.
Pentru că oricum la nivelul gândirii comune există aşa numitele paradoxuri ale bunei credinţe, dar pentru teoreticienii şi profesioniştii dreptului nu vor exista niciodată aceste confuzii inacceptabile.
Pentru că dacă vorbim de buna credinţă în drept, înseamnă fie că folosim acest termen în largo sensu, fie că ne referim la buna credinţă în stricto sensu, ceea ce înseamnă că buna credinţă este absentă în acel context. Sau, aşa cum spunea Georges Ripert, – “a recompensa pe una însemnă chiar prin aceasta a pedepsi pe cealaltă” – Bineînţeles că trebuie recunoscut faptul că aceste două faţete antitetice – buna credinţă şi reaua credinţă produc efecte total diferite şi antagonice în plan juridic dar aceasta nu ne va împiedica în nici un caz în utilizarea precisă a conceptului luat ca un tot unitar.
Aversul conceptului – Buna credinţă (bona fides)
Buna credinţă (în stricto sensu) se fundamentează întotdeauna pe faptele psihologice de conştiinţă care îşi au originea în cele patru virtuţi componente ale onestităţii (loialitatea, prudenţa, ordine şi temperanţa) care se convertesc în plan juridic în INTENŢIA DREAPTĂ, DILIGENŢĂ, LICEITATE ŞI ABŢINERE DE LA LEZARE (sau producerea în prejudiciere).
Aşadar, în perfecţionarea unui raport juridic sau în instrumentarea unei cauze juridice, se va putea observa cu vigilenţă existenţa acestor elemente intrinseci ale bunei credinţe.
În momentul în care se descoperă lipsa unui element sau a mai multora dintre acestea – (de exemplu se încalcă cerinţa intenţiei drepte, a liceităţii, a abţinerii de la lezare) şi înlocuirea lui cu opusul său, ne vom afla întotdeauna în prezenţa relei credinţe.
Acesta este raţionamentul peremptoriu de departajare a bunei credinţe de reaua credinţă manifestă.
Reversul conceptului – Reaua credinţă (malus fides)
Reaua credinţă se va fonda întotdeauna pe fapte psihologice situate exact la antipodul celor care caracterizează bona fides şi pe care etica socială le repugnă iar dreptul, în măsura în care intră în sfera sa, le sancţionează în raport cu gravitatea faptei ce va rezulta din activitatea subiectului de drept.
Astfel. vom avea de a face cu INTENŢIE RĂUFĂCĂTOARE, IMPRUDENŢA, ILICEITATE şi cauzarea unei vătămări sau a unui prejudiciu.
Faptele concrete care sunt rezultatul relei credinţe, pot fi , spre exemplu, delicte civile (dolul, frauda, abuzul de drept), pot fi fapte contravenţionale sau pot îmbrăca forma faptelor penale (frauda fiscală, diferitele forme de abuz sau de înşelăciune prevăzute ca infracţiuni de legislaţia penală).
Totuşi trebuie reţinut un aspect foarte important legat de noţiunea relei credinţe, şi anume faptul că nu poate exista bună credinţă acolo unde există culpă, oricât de uşoară ar fi aceasta – însă când fapta este săvârşită din neglijenţă sau uşurinţă, persoana este răspunzătoare pentru culpa sa, dar nu poate fi considerată de rea credinţă fiindcă reaua credinţă este numai intenţionată constând din manopere viclene şi frauduloase sau culpă gravă, toate săvârşite cu scopul de a păgubi pe altul.
Explicaţia este simplă, deoarece în cazul faptei imprudente, autorul consideră în mod uşuratic că paguba nu se va produce, iar în cazul neglijenţei, autorul nici măcar nu prevede un rezultat păgubitor.
Aceste două stări psihice ale subiectului nu se întâlnesc la reaua credinţă, produs al intenţiei păgubitoare.
Reaua credinţă înseamnă întotdeauna viclenie, fraudă, omisiune intenţionată, violenţă, intenţie de a păgubi, neglijenţă disimulată, premeditare şi comportament simulat rău intenţionat.
Dacă abuzul ordinar este în general aspru pedepsit prin sancţiuni penale, abuzul de drept, frauda la lege (ca forme mai rafinate ale relei credinţe) sunt la rândul lor extrem de periculoase în desfăşurarea vieţii sociale normale.
În acest sens părinţii dreptului ne-au lăsat câteva dictoane nemuritoare: – fraus omnia corrumpit (frauda distruge totul) – malitiis non est indulgendum (răutăţii, vicleniei nu se acordă indulgenţă) ş.a.
Spre final, amintesc aici şi acum consideraţiunile lui J. Josserand care spunea că ”ar fi de neconceput ca prerogativele legale să poată servi drept arme relei intenţii, răutăţii şi relei credinţe. Frauda care viciază toate actele, care face să înceteze aplicaţia tutror regulilor juridice, nu trebuie să-şi dea frâu liber sub egida prea binevoitoare a drepturilor civile; ea trebuie combătută fără milă, căci altfel dreptul însuşi – fiind pus în serviciul unor scopuri antisociale, parodiat în mod nedemn de către cei ce-l folosesc – ar risca să sucombe sub lovitura acestei profanări.”
*
* *
În încheierea acestui capitol, doresc să mai fac câteva precizări suplimentare cu privire la interferenţa între cele două noţiuni distincte – onestitatea şi buna credinţă – care nu reprezintă decât o consecinţă directă şi firească a aceluiaşi fenomen de interferenţă prezent între matricele lor – dreptul şi morala.
Se ştie că problema raporturilor dintre drept şi morală este una dintre cele mai importante aspecte care au preocupat teoreticienii dreptului şi au constituit adeseori un punct caracteristic de comparaţie între diverse sisteme de drept. Marii autori consacraţi ai domeniului (G. Ripert, L. Josserand, R. Jhering, del Vecchio, ş.a.) i-au acordat o importanţă covârşitoare acestui fenomen de interferare a dreptului cu principiile moralei. S-a observat că dreptul şi morala sunt concepte diferite care au tangenţă, fără a se identifica.
Noţiunile sunt concentrice, sfera moralei fiind mai vastă decât a dreptului sau aşa cum se spunea în formula originară – “dreptul şi morala sunt două cercuri concentrice în care morala formează cercul cel mare iar dreptul pe cel mic ” (Bentham) (vezi Anexa, fig. 1)
Problema raporturilor dintre drept şi morală disputa existentă între relaţiile şi distincţiunile făcute între ele l-a făcut pe Jhering să o denumească “Capul Horn” al dreptului adică stâncile periculoase de care multe sisteme de drept s-au ciocnit şi au naufragiat.
Cât despre buna credinţă ca noţiune juridică ea îşi are izvoarele în morală mai precis în noţiunea cuprinzătoare a onestităţii (honestum) din care derivă şi este la rândul ei circumscrisă acesteia (vezi Anexa, fig. 2).
Atât dreptul cât şi morala prescriu reguli de comportare a oamenilor în societate – Morala a fost definită ca un ansamblu de reguli şi concepte despre bine şi rău, despre just şi injust sau despre admisibil şi interzis în timp ce – Dreptul este ansamblul de norme de comportare obligatorii, generale şi impersonale care stabilesc desfăşurarea raporturilor între oameni, într-un cadru social dat şi care pot fi aduse la îndeplinire şi prin constrângere.
De fapt deosebirea dintre drept şi morală s-a delimitat într-un mod deosebit de lent. Diferenţierea dintre ele nu a fost niciodată netă şi se face cel mai adesea în legătură cu natura constrângerii – materială în cazul dreptului – psihologică în cazul moralei.
Doctrina modernă s-a străduit să demostreze că o multitudine de instituţiuni juridice interferează cu regulile moralei.
Toate teoriile noi, regula morală în obligaţiuni, abuzul de drept şi regula conform căreia toate drepturile trebuie folosite cu diligenţă şi prudenţă demonstrează prezenţe principiilor celei mai autentice morale în sânul dreptului.
Diadema de adagii rămasă din dreptul roman – non omne quod licet honestum est; honeste vivere; suum jus cuique tribuere; neminem laedere, summum jus summa injuea; malitiis non indulgentum; quid leges sine moribus, quid mores sine legibus probează acest deziderat.
Dacă ne referim la interferenţa dintre onestitate şi buna credinţă se poate observa cu mare uşurinţă că, în ceea ce priveşte onestitatea, modelele de cunoaştere umană au recunoscut din toate timpurile că ea este ultima linie de graniţă între comportamentul onest şi cel neonest – între bine şi rău, între sinceritate şi minciună, între fals şi adevăr. Ea este ultima linie de demarcaţie între conduita morală şi cea imorală, între onestitate şi opusul său (respectiv între loialitate şi neloialitate, între prudenţă şi imprudenţă, între ordine şi dezordine, între temperanţă şi exaltare).
Buna credinţă, la rândul ei, ca noţiune juridică, este acea linie inefabilă, acel hotar, care desparte comportamentele juridice în două lumi antagonice, în comportamente normale şi în comportamente deviante, respectiv în cele bazate pe buna credinţă şi în cele bazate pe reaua credinţă (intenţie dreaptă / rea intenţie; diligenţă / imprudenţă, liceitate / iliceitate, abţinere de la lezare / lezare intenţionată). – (vezi Anexa, fig. 3; 4)
Titlul II CONSACRAREA JURIDICĂ
A CONCEPTULUI BUNA CREDINŢĂ
Capitolul 1. Consacrarea în diferite sisteme de drept
1.1. Apariţia, evoluţia şi afirmarea juridică în diferite sisteme de drept
Conceptul de bună credinţă îşi are izvoarele în dreptul roman. El s-a cristalizat ca un concept juridic din preceptul fundamental al dreptului roman – honestum (honeste vivere) ca ulterior în urma separaţiei dreptului de morală să capete dimensiuni proprii sub aspectul lui bena fides. Acest concept a fost preluat ulterior de către majoritatea sistemelor de drept din familia romano-germanică şi implicit de sistemul de drept român.
În Roma antică, cetăţeanul roman liber recunoştea apriori valoarea acestui concept juridic, dat fiind faptul că era un precept fundamental al dreptului roman şi chiar după separaţia dreptului de morală, valoarea intelectuală a bonei fides s-a păstrat neatinsă încă câtăva vreme.
“Cetăţeanul roman liber, care era de bună credinţă, se credea sclavul altuia iar acesta din urmă îl poseda el însuşi de bună credinţă, primul păstrându-şi în drept capacitatea sa civilă.” * (Gaius).
În feudalism, buna credinţă pierde din valoarea intelectuală ce i-a dat-o dreptul roman, pentru a se colora, sub influenţa canoniştilor, cu o tentă religioasă. (R. Vouin).
În dreptul burghez, deşi buna credinţă era consacrată în toate codurile civile ale statelor continentale, începând cu Codul Napoleon totuşi – aşa cum afirma R. Vouin – “diversitatea bunei credinţe acţionează şi în materia dreptului de clasă, care favorizează buna credinţă numai la unii cetăţeni, ignorându-i pe alţii şi consacrând sub paravanul acesteia un regim de violare a contractului sau dreptul de a nu plăti datoriile” *
În secolul al XIX-lea, Herbert Spencer, într-un studiu asupra moralităţii comerciale, zugrăvea , sprijinindu-se pe numeroase fapte concrete, un tablou trist al înşelăciunilor întrebuinţate în mod obişnuit de către comercianţi datorită poftei nelimitate după îmbogăţire “Comerciantul onest trebuie să dea faliment”; “înşelăciunea în anumite limite, reprezintă un rău mai mic, preferabil onestităţii şi bunei credinţe” (subl. ns.).
Buna credinţă a căpătat din totdeauna aspecte distincte în fiecare etapă a dezvoltării orânduirilor social-economice, deşi valorile morale componente ale onestităţii convertite în valori juridice ale bunei credinţe (intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea şi abţinerea de la vătămare) au avut aceeaşi denumire în toate epocile istorice şi aceeaşi trăsătură creatoare de reguli de comportare în societate.
Evoluţia ei istorică a condus spre afirmarea sa în cvasimajoritatea sistemelor de drept pe care le cunoaşte civilizaţia umană.
În sistemul germanic, spre exemplu, doctrina juridică germană l-a consacrat sub o teorie proprie – Treu und Glouben si guter Glaube (vezi subprg. p. 5). Această teză a bunei credinţe a fost consfinţită în textele B.G.B.-ului de la 1900 producându-şi efectele şi în prezent.
Fr. Gorphe analizând această concepţie originală a bunei credinţe în dreptul privat german o aprecia prin următoarele cuvinte: “este o concepţie care ar putea fi denumită etico-juridică, care nu neglijează natura psihologică a conţinutului bunei credinţe”.
“Ea scoate în evidenţă natura psihologică a bunei credinţe, pune în evidenţă elementele morale care permit o calificare a bunei credinţe şi îi dau astfel o valoare, precum şi caractere juridice, care o ridică la înălţimea unui adevărat principiu de drept.”1
În unele state occidentale, precum exemplul celebrul al Elveţiei, principiul bunei credinţe a fost consacrat de la bun început şi în mod expres în legislaţia civilă ca regulă obligatorie pentru exercitarea tuturor drepturilor şi pentru executarea obligaţiilor. (art. 2 şi 3 din C. Civ. elveţian)2
Astfel, art. 2 C. Civ. elveţian enunţă acest principiu astfel: “fiecare este ţinut să exercite drepturile sale şi să execute obligaţiile potrivit regulilor bunei credinţe. Abuzul manifest de drept nu este proteguit de lege” (după Ripert)
În Franţa, codul civil francez consacră acest principiu la art. 977 şi urm., art. 1134 alin. 3 şi art. 1135, etc.
Este de reţinut că art. 977 C. civ. francez este preluat şi în C. civil român aproape integral (977 c. civ. român)
Ţinând cont de faptul că însăşi codul nostru este construit după modelul Codului Napolean amintesc că art. 977 nu spune nici un cuvânt despre buna credinţă, ci în el se face vorbire despre interpretarea convenţiilor – “interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal al termenilor”.
Totuşi, deşi textul citat nu aminteşte nimic de buna credinţă, el a fost coroborat potrivit doctrinei juridice cu art. 970 alin. 1 c. civ. român, care prevede clar: “convenţiile trebuiesc executate cu bună credinţă”.
Aceasta este credinţa doctrinei franceze unde Aubrz şi Rau în tratatul lor de drept civil au explicitat teza interpretării subiective a convenţiilor prin coroborarea celor două articole 977 şi 1156 C. civ. francez (977 şi 970 alin. 1 c. civ. român)
Enunţul acestei teze suna astfel: – “convenţiile trebuie executate cu bună credinţă, adică în conformitate cu intenţia părţilor şi cu scopul în care ele s-au format”1
Acest efect al doctrinei este cu mult mai profund şi el vine dinspre Cicero care a intuit cu mult înaintea marilor jurişti francezi modul de manifestare al bunei credinţe. Spre a argumenta, am să coroborez aici şi acum cele două articole de lege de Codului civil român potrivit tezei lui Aubry et Rau, adică art. 970 alin. 1 care spune aşa “Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă” art. 977 C. civil român – “Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”.
În opinia mea, această reglementare dovedeşte în cele din urmă miraculoasa intuiţie pe care a avut-o Cicero când a emis celebra maximă care mai fascinează şi în ziua de azi, citez
“Adevărata bună credinţă se bazează pe intenţie şi nu pe vorbe” (vezi subpg. pg. 14)
Regăsirea ei, în zilele noastre, consacrată în legislaţiile moderne este edificatoare – quod erat demonstrandum!
Exemplele privind consacrarea principiului bunei credinţe în cele mai moderne legislaţii pot continua la nesfârşit.
Totuşi cel mai adesea o regăsim fie sub forma loialităţii şi a corectitudinii necesare la încheierea şi executarea contractelor de drept privat naţionale sau chiar în convenţiile cu caracter internaţional. Buna credinţă mai poate fi regăsită ca fiind un criteriu indispensabil în interpretarea convenţiilor sau cel mai des o regăsim sub binecunoscuta formă a prezumţiei de bună credinţă.
Bona fides praesumitur – este regăsită spre exemplu în dreptul comercial modern, unde cunoscutul autor Mircea N. Costin făcea următoarele precizări cu privire la materia Cambială – “completarea unei cambii în alb, contrar înţelegerii dintre părţi este considerată abuzivă, şi ca urmare, debitorul cambial care a semnat titlul înainte de completare are dreptul să invoce excepţia de completarea abuzivă a cambiei contra celui de rea credinţă (în sensul că a completat titlul menţiuni contrare înţelegerii) precum şi împotriva aceluia ce a comis o greşeală gravă cu prilejul dobândirii sale (în sensul că a cunoscut în momentul dobândirii cambiei că menţiunile acesteia nu corespund acordului dintre părţi)
Reaua credinţă a celor vizaţi va trebui însă să fie dovedită, deoarece până la proba contrarie aceştia sunt prezumaţi că au lucrat cu bună credinţă.1
Buna credinţă, criteriu de interpretare a actelor juridice
Cel mai des, buna credinţă capătă coloratura unui criteriu indispensabil şi categoric în interpretarea actelor juridice în relaţiile juridice moderne.
Astfel, în chiar Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfiri (încheiată la Viena în 11 aprilie 1980) se prevede că pentru interpretarea ei se va ţine seama de cerinţa de a se asigura respectul bunei credinţe.
Numeroase legi naţionale atribuie bunei credinţe rolul de criterii de interpretare şi de executare a contractelor – de exemplu – Codul civil român, Codul civil german (BGB), Codul Comercial Uniform al SUA, ş.a.m.d.
Acest criteriu este recunoscut şi aplicat pe scară largă în practica internaţională comercială. Conţinutul bunei credinţe în relaţiile comerciale poate fi diferit de acela care este specific acestei noţiuni în dreptul intern. Astfel , spre exemplu, se consideră a fi un aspect al bunei credinţe – respectarea uzanţelor statornicite şi admise în ramura de activitete de care este legat contractul interpretat. Buna credinţă se exprimă, de asemenea, ăi prin loialitatea care trebuie să existe în relaţiile comerciale internaţionale.
Loialitatea constituie o aplicaţie a principiului bunei credinţe în lumea afacerilor, idee care spre exemplu a primit o consacrare expresă în Codul Comercial Uniform al SUA în următoarea formulare: “buna credinţă a comerciantului înseamnă, în fapt, onestitatea şi observarea unui grad rezonabil de loialitate comercială”.
Tot ca expresie a bunei credinţe sub forma loialităţii, ne este dat şi de legea cehă şi slovacă Nr. 101/1963 potrivit căreia, la interpretarea unei stipulaţii consacrate trebuie să se ţină seama de împrejurările în care a fost făcută declaraţia de voinţă dar şi de principiile care cârmuiesc relaţiile comerciale loiale. Se are în vedere nu orice loialitate ci numai aceea care trebuie să existe în relaţiile comerciale internaţionale, deoarece acesta este o formă suficient de cuprinzătoare pentru a se permite să se ia în considerare şi interesul dezvoltării armonioase a comerţului internaţional între ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare ceea ce corespunde principiilor noii ordini economice internaţionale.1
Nu este lipsit de interes să menţionăm că, în Codul Internaţional privind practica reclamei al Camerei de Comerţ Internaţionale sunt definite principiile de bază ale reclamei în modul următor:
“Toate reclamele vor vi legale, decente, oneste şi de bună credinţă. Orice reclamă va fi efectuată într-un sens drept, de responsabilitate socială şi va fi conformă cu principiile concurenţei loiale acceptată în comerţ. Nici o reclamă nu va fi făcută pentru a slăbi încrederea publicului în reclamă”2
Buna credinţă este adesea utilizată în dreptul internaţional public drept un criteriu util de interpretare a tratatelor internaţionale şi are ca scop aplicarea corectă şi respectarea acestora în litera şi spiritul lor, potrivit voinţei comune a statelor participante la încheierea lor.
“Regula bunei credinţe este cea mai importantă şi generală regulă de interpretare. Aplicarea acestei reguli urmăreşte constatarea exactă a faptelor legate de interpretare, pornindu-se de la elementele intrinseci ale tratatului, şi anume de la textul exact al tratatului şi aplicând diferitele reguli şi metode de interpretare atunci când textele nu au un înţeles clar”3
Aceste exemplificări confirmă, doar în mică măsură, diversa consacrare pe plan internaţional pe care o cunoaşte acest principiu juridic numit simplu buna credinţă, dar care, aşa cum am văzut prezintă o complexitate şi o varietate deosebită şi care, în mod inevitabil, este de o importanţă incontestabilă în desfăşurarea relaţiilor juridice, începând, dacă se poate spune aşa, de la cel mai insignifiant raport privat, până la dimensiunile colosale (ca importanţă) a raporturilor juridice de mărime internaţională care se conturează între state ca membre sau nu ale comunităţilor internaţionale, cât şi între aceste comunităţi de state şi partenerii lor internaţionali cu care intră în dialog, şi în mod inevitabil, în anumite raporturi juridice.
Capitolul 2 Consacrarea principiului bunei credinţe
în sistemul nostru de drept
2.1. Scurt istoric; Sediul materiei.
Evoluţia juridică a bunei credinţe în România a urmat şi un curs firesc de dezvoltare, absolut normal, potrivit cu condiţiile istorice care au caracterizat societatea noastră.
Buna credinţă, ca percept juridic, a pătruns şi la noi în ţară pe filiera marilor codificări moderne ce au influenţat celelalte sisteme de drept, prin intermediul Codului Napoleon care a fost luat ca model în elaborarea Codului Civil român de la 1865.
În literatura noastră juridică s-a afirmat că buna credinţă a fost tratată doar în mod limitativ şi doar cu privire la unele efecte ale acesteia.
Aceste opinii sunt absolut justificate, dat fiind faptul că regimentarea bunei credinţe în Codul civil român nu avea o consacrare unitară ca normă generală de drept ci prevedea prin anumite dispoziţii răzleţe aplicarea sa la anumite cazuri concrete, bine determinate.
Totuşi şi în literatura noastră juridică au existat tendinţe spre afirmarea bunei credinţe ca normă generală de drept, sub influenţa pozitivă a normelor existente în occident şi mai ales a celor de factură elveţiană. Dar aceste teorii nu s-a putut impune deoarece Codul civil român, după exemplul Codului Napoleon nu conţinea un text de lege expres care să constituie fundamentul unei asemenea teorii generale a bunei credinţe, ca normă cu caracter general de aplicaţie în dreptul comun. (vezi contribuţia autorilor români în p. 6 supra)
Toate tezele cât şi consideraţiunile teoretice pe această temă, au condus la conturarea şi în literatura noastră juridică a unor teorii valoroase cu privire la ridicarea bunei credinţe la rangul de principiu general privind exercitarea drepturilor subiective.
Dacă până în 1989 s-a pus problema găsirii textului care să afirme explicit acest principiu, în prezent această situaţie a fost remediată prin încadrarea principiului bunei credinţe ca normă cu putere constituţională. Buna credinţă este prevăzută ca principiu constituţional la art. 54 din Constituţia României în capitolul privind îndeletnicirile fundamentale ale cetăţenilor şi reprezintă cea mai bună premisă pentru edificarea unei adevărate teorii privind exercitarea drepturilor subiective.
Sediul materiei Aşa cum am arătat în cele de mai sus, principiul bunei credinţe nu este tratat în mod unitar în literatura noastră juridică, iar în legislaţia noastră este consacrat în cele mai variate dispoziţii legale.
Tocmai de aceea, dat fiind diversitatea dispoziţiilor care privesc acest concept juridic, am să procedez la o simplă trecere în revistă a principalelor norme juridice, în special a acelora care sunt mai relevante cu privire la exercitarea drepturilor subiective cât şi la respectarea obligaţiilor corelative ce incumbă participanţilor la anumite relaţii juridice.
Deşi este absolut necesară precizarea efectelor pe care le poate produce buna credinţă în anumite raporturi juridice, totuşi este aproape imposibil să tratez aici, în scurta mea disertaţie, enorma diversitate de cazuri în care îşi găseşte aplicaţia.
Bineînţeles că, dintr-un respect pe care-l datorez cititorilor acestor rânduri, îmi voi face datoria de onoare de a descrie în limita spaţiului disponibil impactul juridic pe care îl are buna credinţă, vis á vis de zona dreptului material sau procedural pe care am să o aduc în discuţie.
Astfel, pot să afirm că legislaţia noastră s-a aliniat prin cele mai moderne reglementări în materie de bună credinţă prin ridicarea acestui concept juridic la rangul de principiu constituţional, cu toate consecinţele supremaţiei legii noastre fundamentale care decurg de aici, cât mai ales a conformităţii pe care trebuie s-o îndeplinească toate celelalte legi cu prevederile izvorului principal de drept pe care-l reprezintă Constituţia României din 1991.
Ea stabileşte, după cum bine se ştie, prin prevederile sale, principiile fundamentale ale întregului drept din ţara noastră.
Ramurile de drept, în conţinutul lor, trebuie să dezvolte dispoziţiile de principiu ale Constituţiei şi să-i respecte forţa juridică superioară a acestor norme constituţionale, fără să-i încalce principiile edictate.
Norma constituţională înscrie buna credinţă ca fiind o îndatorire fundamentală a tuturor persoanelor care se află pe teritoriul României – “cetăţenii români, cetăţeni şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi” (art. 54)
Aici principiul bunei credinţe este prevăzut ca îndatorire fundamentală a membrilor din societatea românească. Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii juridice cărora societatea le acordă o importanţă mai mare, o valoare deosebit de importantă din moment ce are un regim juridic consacrat în constituţie.
Profesorul Ioan Moraru definea îndatoririle fundamentale ca fiind “acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingeri sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului”. Mai mult, însăşi îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia şi legile statului român (art. 51) este o garanţie a afirmării şi protejării tuturor drepturilor şi libertăţilor înscrise în ea, pentru toţi cetăţenii. Pentru că este de neconceput ca membrii unei comunităţi să aibă numai drepturi fără să existe şi îndatoriri, pentru că tocmai existenţa acestor îndatoriri, a acestor obligaţii colective şi respectarea lor asigură promovarea drepturilor recunoscute fiecărui om.
Implicit, exercitarea drepturilor şi libertăţilor cu bună credinţă înseamnă respectarea acestor îndatoriri, înseamnă respectul Constituţiei şi al legilor statului român care conduce în mod inevitabil la protejarea şi afirmarea chiar a acestor drepturi şi libertăţii fundamentale ale omului ca garanţii de protecţie a unei vieţi sociale normale a indivizilor, care compun societatea.
Buna credinţă în celelalte izvoare de drept din sistemul român
Principiul bunei credinţe poate fi regăsit în celelalte izvoare de drept fie sub forma unor texte de lege care protejează conduita bazată pe bună credinţă, fie sub forma unor reglementări care sancţionează reaua credinţă. De asemenea există şi prevederi legale care prin modul în care sunt redate indirect acest principiu fie prin protejarea implicită a conduitelor pozitive (exercitarea cu bună credinţă a drepturilor subiective) fie prin combaterea conduitei bazate pe reaua credinţă.
Codul civil român
– texte de lege care acordă în mod expres prioritate bunei credinţe în exercitarea drepturilor subiective (de exemplu articolele 485, 1097, 1125, 1895, 1899 ş.a.m.d.)
Articolele 1898 şi 1899 sunt acelea care instituie o prezumţie legală de bună credinţă (la uzucapiunea imobiliară) în privinţa uzucapatorului în favoarea căruia curge prescripţia achizitivă – este aplicaţia principiului roman bona fides praesumitur.
Articolul 977 coroborat cu art. 970 alin. 1 C. civ. Consacră criteriul bunei credinţe în interpretarea actelor juridice, a contractelor respectiv a convenţiilor civile. Literatura juridică şi practica judiciară ne descrie cum se realizează punerea în valoare a acestui criteriu: “judecătorul trebuie să confrunte factorul extern, adică ceea ce părţile au declarat în act cu factorul intern, adică voinţa reală a părţilor. Fostul Tribunal Suprem a făcut o judicioasă conciliere între teoria Subiectivă şi teoria obiectivă la interpretare. Interpretând actul prin criteriul bunei credinţe, judecătorul va face totul ca în cazul clauzelor îndoielnice, actul să-şi producă efectele. Judecătorul nu poate să se îndepărteze de la intenţia dreaptă a părţilor, adică de la buna credinţă a acestora”. Totuşi trebuie reamintit că “nu se poate executa cu bună credinţă o convenţie care a fost încheiată cu rea credinţă”
Domnul profesor Dimitrie Gherasim, în lucrarea sa intitulată “Buna credinţă în raporturile de drept civil” ne dezvăluie cvasimajoritatea formelor de manifestare a bunei credinţe în materia dreptului civil.
Domnia sa face chiar o clasificare a acestor forme de manifestare pe care voi încerca să o expun aici în mod succint:
I – Buna credinţă, sub forma loialităţii şi fidelităţii în modul de comportare a părţilor într-un raport juridic ambele ca fiind rezultate ale onestităţii (honestum).
A. Loialitatea ca regulă de comportare a părţilor contractante ce trebuie să existe la încheierea convenţiilor iar fidelitatea ce trebuie să existe la executarea acestora.
a. La încheierea contractelor buna credinţă este încălcată prin dol şi violenţă (961 şi 956 C.civ.) ambele fiind forme tipice ale relei credinţe – respectiv prin mijloace viclene de inducere în eroare a părţii contractante rămasă de bună credinţă (dolul) sau prin insuflarea unei temeri (metus) sau ameninţarea cu un rău eminent pe care l-ar putea suferi partea de bună credinţă, personal ori o persoană apropiată ei sau bunurile proprii, spre a o convinge că numai astfel se poate scăpa de răul iminent prin încheierea acestui contract (consimţământ smuls prin violenţă).
b. La executarea contractelor, buna credinţă se manifestă în fidelitatea părţilor la executarea clauzelor contractuale (art. 970 C.civ.) precum şi obligaţiile de cooperare pe tot parcursul executării (969, 977 şi urm. C.civ.). În materie contractuală, reaua credinţă se manifestă numai prin dol, violenţă, culpă gravă (culpa lata) şi prin fraudă care sunt toate comise cu intenţie. Frauda se săvâşeşte în cele mai numeroase cazuri cu participarea unui terţ. Ea poate îmbrăca forme extrem de diverse, începând de la actele frauduloase ale debitorului în contra creditorului său (delict civil), cel din urmă având la îndemână acţiunea pauliană prin care se tinde la revocarea actului fraudulos şi readucerea raportului juridic pe făgaşul bunei credinţe, şi până la eludarea unor dispoziţii legale care se numeşte fraudă la lege intrând de multe ori în zona responsabilităţii penale.
Frauda la lege – la modul general, a frauda legea înseamnă a-i eluda prescripţiile care sunt aplicabile în mod normal raportului juridic concret.
Ea se caracterizează prin utilizarea intenţionată a unor mijloace care sunt licite în aparenţa lor dar care sunt total îndreptate împotriva prescripţiilor impuse de norma cu adevărat aplicabilă. Elementul material al fraudei la lege constă în procedeul folosit, care prin el însuşi nu este contrar legii, dar elementul intelectual, intern psihic – cel intenţional – vădeşte eludarea sau sustragerea de la aplicarea unui text de lege care reglementează în mod normal acea reglementare juridică. cazuri concrete de fraudă la lege – exemple:
donaţiile făcute între soţi fie şi prin persoană interpusă (art. 937 C.civ.) vânzările bunurilor între soţi (art. 1307 C.civ.) prin care se eludează prezumţia legală de comunitate a bunurilor prevăzută de art. 30 C. familiei;-
deghizarea donaţiei prin actul de vânzare-cumpărare sub forma unui înscris sub semnătură privată prin care se eludează art. 813 C.civ. care prevede că toate donaţiile se fac numai prin act autentic;-
ori de câte ori o persoană creează o situaţie juridică nouă sau simulează aspectele exterioare ale procedeelor legale în sensul de a se sustrage de la norma aplicabilă în acel raport juridic. Astfel cele mai tipice forme de fraudă le reprezintă frauda vamală )Legea 30/1978 – C. vamal), frauda fiscală (Legea 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale) şi multe alte tipuri de fraudă care îmbracă caracterul unor infracţiuni spre exemplu: – fraudele bancare; bancruta frauduloasă (prevăzută în L. 31/1990 privind societăţile comerciale, art. 208 şi în Codul comercial român din 1887 la art. 876882) ş.a.m.d. A nu se uita că însăşi noţiunea de faliment provine din lat. – fallere — a înşela, şi în numeroase cazuri s-a putut constata că s-a ajuns în această situaţie de insolvabilitate prin fapte care poartă amprenta relei credinţe.
B. Exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile cu bună credinţă.
Aşa cum este de înţeles, potrivit tezei bona fides versus abusus, buna credinţă trebuie să stea la baza exerciţiului tuturor drepturilor subiective în sensul că acestea trebuiesc exercitate cu intenţie dreaptă, diligenţă, prudenţă şi abţinere de la lezare.
Trebuie amintit că în Codul civil există şi texte de lege care sancţionează în mod expres reaua credinţă, spre exemplu:
art. 994 Cod civil care sancţionează pe dobânditorul de rea credinţă prin obligarea sa de a returna plata (repetiţia plăţii);-
art. 996 Cod civil care obligă pe dobânditorul unui bun cu rea credinţă să-l înapoieze (de im rem verso).-
Dar cea mai importantă zonă de acţiune a relei credinţe o regăsim în materia abuzului în general şi a abuzului de drept în special. Trebuie să distingem aici o conduită abuzivă totală de exerciţiul abuziv al unor drepturi subiective.
Abuzul ordinar este o noţiune mai cuprinzătoare (care include în sfera sa şi pe cea a abuzului de drept) care înseamnă în definitiv o nesocotire totală a tot ceea ce este moral şi legal, o comportare excesivă şi adesea abrutizantă marcată de raţionamentul stupid “fiindcă aşa vreau eu” (sic voluero).
El se înscrie în zona lipsei totale de legalitate, fiindcă produce întotdeauna o vătămare altei persoane încălcând toate normele morale şi legale care instituie indivizilor o comportare determinată şi adecvată în societate.
Abuzul de drept , în schimb, este mai rafinat şi cu mult mai nuanţat – el se bazează într-un fel pe lege, pe folosirea unui drept subiectiv recunoscut persoanei.
El se manifestă fie prin depăşirea limitelor interne ale acestuia (teoria subiectivă – când dreptul este exercitat cu răutate în scop de şicană, fără justificarea unui interes legitim, ci numai cu voinţa deliberată de a constrânge pe adversar la abandonarea dreptului său cât şi la concesiuni legate de apărare pentru a ceda prin achiesare sau tranzacţie sub presiunile cedate în acest scop) fie când dreptul este deturnat de la scopul său social şi economic (teoria obiectivă sau cea a scopului – prin care dreptul subiectiv este deturnat de la scopul în vederea căruia se acordase titularului său protecţia legală)43.
De aceea este foarte important de reiterat că nu poate fi bună credinţă acolo unde există culpă, oricât de uşoară ar fi aceasta. În cazul culpei levis, când fapta este săvârşită din neglijenţă sau uşurinţă, persoana este răspunzătoare pentru fapta sa dar ea nu poate fi considerată de rea credinţă.
Deoarece reaua credinţă este numai intenţionată şi constă din manopere viclene şi frauduloase, culpă gravă, toate săvârşite în scopul de a păgubi pe altul şi înseamnă întotdeauna perfidie (viclenie), înşelăciune, fraudă, intenţie de a păgubi pe altul şi omisiune intenţionată.
Abuzul de drept înseamnă spre diferenţă de reaua credinţă, intenţie de a păgubi, neglijenţă sau uşurinţă în exerciţiul unui drept, comise pentru a deturna acel drept de la finalitatea lui economică şi socială.
De aceea trebuie avute în vedere condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească o faptă pentru a putea fi considerată abuz de drept: a) – existenţa unui drept subiectiv determinat; b) – fapta abuzivă să fie săvârşită cu intenţie sau culpă; c) – existenţa unui prejudiciu.
În materie contractuală abuzul de drept se manifestă cel mai adesea în contractele cu executare succesivă.
Exemplu: – abuzul de drept în rezilierea contractului individual de muncă – art. 136 alin. 3 din Codul muncii (Legea 10/1972) – se manifestă prin reaua credinţă a angajatorului care desface unilateral contractul de muncă, lucru de altfel bine cunoscut în practica judiciară. articolul citat spune următoarele: “persoana care cu rea credinţă a determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă răspunde material, disciplinar sau după caz penal”.
Abuzul de drept în materia exercitării drepturilor procesuale civile43
Articolul 723 Codul de procedură civilă reţine abuzul de drept ca formă de încălcare a bunei credinţe în următoarea redactare: “Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea cărora au fost recunoscute de lege. partea care se foloseşte de ele în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.”
Sancţionarea abuzului de drept procesual civil constă în afară de respingerea cererii şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi în plata unor despăgubiri acordate părţii prejudiciate fără însă ca legea (art. 723 Codul de procedură civilă) să precizeze cuantumul lor. Alteori dispoziţiile legale prevăd în mod expres alături de despăgubiri şi o amendă civilă:
a) în cazul recuzării (art. 35 Codul de procedură civilă) şi cererii de strămutare (art. 40) făcute cu rea credinţă partea poate fi condamnată la o amendă de la 3000 la 10000 lei;
b) citarea pârâtului cu rea credinţă prin publicitate (art. 95) se pedepseşte cu amendă de la 5000 la 15000 lei;
c) defăimarea în fals făcută cu rea credinţă (art. 185) se pedepseşte cu amendă de la 3000 la 10000 lei;
d) facerea unor contestaţii repetate şi neavenite cu rea credinţă în scopul de a face inaplicabilă o hotărâre de executare (art. 405) se pedepseşte cu amendă de la 3000 la 10000 lei;
e) amânarea judecăţii pricinii prin reaua credinţă manifestă (art. 154 alin. 1 Codul de procedură civilă). Textul spune următoarele: “Partea care în orice chip a pricinuit amânarea judecăţii va fi obligată la cererea părţii potrivnice să-i plătească o despăgubire pentru paguba pricinuită prin amânare.”
Reaua credinţă se manifestă aici prin toate mijloacele de obstrucţionare şi prin manevrele dilatorii folosite de către părţi pentru întârzierea în mod arbitrar a soluţionării cauzei.
II Teoria erorii scuzabile ca fundament al bunei credinţe
Buna credinţă este întotdeauna produsul propriilor impulsuri psihice, fără influenţe din afară. Dacă subiectul lucrează cu intenţie dreaptă diligenţă, este de bună credinţă, iar dacă lucrează cu rea intenţie, cu viclenie folosind abuzul de drept este de rea credinţă.
Astfel, în cazul bunei credinţe produsă prin eroare scuzabilă, fără culpă, persoana este de cele mai multe ori victima unei alte persoane sau a unor împrejurări şi de puţine ori chiar propria sa victimă. de aceea “starea psihică a erorii proteguită de lege este de cele mai multe ori produsul unor factori străini de subiectul de drept”. (D. Gherasim)
Eroarea poate fi eroare de fapt sau eroare de drept. eroarea de drept este inadmisibilă potrivit principiului “nemo censetur legem ignorare”.
Eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau cunoaşterea incompletă, greşită a unor date ale realităţii sau – falsa reprezentare pe care o are un subiect de drept în legătură cu un raport juridic. –
Astfel, putem vorbi de eroarea provocată prin încălcarea unei obligaţii de garanţie în răspunderea pentru viciile lucrului vândut – art. 1336 Cod civil.
În cazul viciilor cumpărătorul este considerat de bună credinţă la cumpărarea bunului şi beneficiază de un termen (între 6 luni şi 1 an, potrivit D. 167/1958) în care poate intenta acţiunea redhibitorie ori estimatorie în contra vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului cumpărat – art. 1352, 1355, 1356, 1359 Cod civil.
Eroarea scuzabilă este sub forma unui viciu juridic sau absenţa unui drept
Sub această formă, buna credinţă este ignoranţa fără culpă despre un defect sau lipsă de drept. elementele esenţiale ale bunei credinţe sunt aici ignoranţa şi lipsa totală de culpă, care duc la scuzabilitatea erorii.
Buna credinţă îţi produce efectele în sensul validării unui act care altfel ar fi lovit de nulitate absolută cu condiţia ca persoana care invocă buna credinţă să nu fi comis vreo greşeală, oricât de mică, nefiind admisă nici existenţa vreunei îndoieli în convingerea persoanei, fiindcă îndoiala înlătură buna credinţă.
În acest domeniu al erorii scuzabile, buna credinţă are rol creator, în sensul că efectele sale duc la dobândirea unui drept de către persoana aflată în eroare. Efectele creatoare de drept subiectiv se manifestă în domenii foarte variate. Exemple:
dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prin uzucapiunea scurtă (art. 1985, 1898, 1899 Cod civil);-
dobândirea mobilelor prin prescripţia instantanee (art. 972 Cod civil);-
dobândirea fructelor civile prin posesia de bună credinţă (art. 485, 486 Cod civil);-
avantajele de care se bucură constructorul de bună credinţă (în cazul dreptului său de superficie). În art. 494 Cod civil, deşi nu se face vorbire între constructorul de bună credinţă sau de rea credinţă, totuşi acest criteriu rezultă implicit din textul articolului prin metoda interpretării logice;-
acţiunea de restituire (de im rem verso) în cazul foloaselor realizate fără temei legitim şi repetiţiunea plăţii nedatorate (art. 992-997);-
recunoaşterea efectelor căsătoriei (art. 23-24 C. familiei) – căsătoria putativă. -(atunci când soţii s-au găsit într-o eroare scuzabilă fiind de bună credinţă aceasta va conduce la menţinerea efectelor căsătoriei pe perioada existenţei ei).-
Aşa cum se poate observa eroarea scuzabilă individuală este creatoare de drept, dar atunci când ea este unită cu eroarea comună efectele bunei credinţe sunt cu mult mai întinse – suntem aici în domeniul teoriei aparenţei în care efectele erorii comune merg atât de departe, încât acoperă în totalitate lipsa dreptului însuşi prin validarea deplină a actului nul sau anulabil cât şi a situaţiei juridice vexante.
În cazul aparenţei, justul titlu este înlocuit adesea prin eroarea comună denumită în literatura juridică buna credinţă colectivă.
Eroarea comună, pentru a fi creatoare de drept trebuie să îndeplinească două condiţii: – să fie invincibilă şi – să fie comună (să fie împărtăşită de marea majoritate a oamenilor) – error comunis facit ius . Astfel buna credinţă joacă în teoria aparenţei un rol primordial deoarece numai persoana care este de bună credinţă poate beneficia de situaţia aparentă.).
Prezumţia bunei credinţe poate fi combătută prin proba contrarie. Dacă se va dovedi că persoana a avut cunoştinţă de situaţia adevărată ea nu mai poate beneficia de teoria aparenţei. Dau ca exemplu de aplicaţie a teoriei aparenţei următoarele situaţii:
art. 1910 Cod civil – în cazul dobândirii unui bun mobil cu bună credinţă;-
art. 1097 Cod civil – plata făcută cu bună credinţă;-
art. 1554, 1557, 1558 Cod civil – problema mandatului aparent.-
În dreptul administrativ modern a fost consacrată Teoria funcţionarului de fapt regăsită şi în legislaţia noastră, potrivit căreia nu se poate pretinde persoanelor care pretind acte unui funcţionar public, care are toate aparenţele unui funcţionar investit, să-i ceară justificarea perfectei sale investiri.
De aceea Art. 7 din D 278/1960 privitor la actele de stare civilă, prevede: “Înregistrările făcute în registre le de stare civilă de o persoană necompetentă care a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea în realitate această calitate.”44
Titlul III Paradigma bunei credinţe şi statul de drept
Capitolul 1 – Rolul bunei credinţe în organizarea instituţională
a statului de drept
1.1. Buna credinţă şi conceptul statului de drept ca dimensiuni ontologice ale omului privit sub specie juris
Aşa cum am subliniat anterior, buna credinţă este u concept unic şi complex care face parte din permanenţele dreptului şi care reuneşte în matricea sa un adevărat consemn al datelor cunoaşterii proprii celor trei discipline majore din care provine (dreptul, psihologia şi morala).
Buna credinţă însumează anumite valori polare cu care operează cele trei domenii distincte şi tocmai prin acest miraculos adevăr ea poate şi trebuie să devină o cale euristică, unitară de reconsiderare a interpretărilor clasice privind conduita subiectelor de drept.
Aceasta, deoarece reexaminarea sferei sale de aplicabilitate cât şi reevaluarea efectelor pe care le poate produce vis a vis de organizarea instituţională a statului de drept, ne va putea releva numeroasele sale valenţe privind asigurarea ordinei de drept, dar mai ales a echilibrului funcţional în toate compartimentele vieţii social economice.
Astăzi, când se consolidează statul de drept pe baza principiilor consfinţite în Constituţie, ori ca dezechilibru major poate conduce la violarea ordinei de drept, fapt care poate afecta întreaga societate, pentru că ordinea de drept implică respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respectarea strictă a structurilor statului de drept, respectarea integrităţii şi demnităţii persoanei, a egalităţii depline în faţa legii a cetăţenilor în orice raporturi s-ar afla.
Pentru că statul de drept constituie unitatea unui sistem de norme juridice care reprezintă însăşi personificarea ordinei de drept (Kant) şi înseamnă înainte de toate domnia legii şi a egalităţii depline a membrilor societăţii în faţa legii – „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.” (Art. 6 Const).
Giorgio del Vechio afirma, citându-l pe Kant, că Statul trebuie să fie Stat de drept, adică Statul trebuie să lucreze pe temeiul dreptului şi în forma dreptului; Statul trebuie să recunoască valoarea personalităţii şi să-şi limiteze acţiunea sa acolo unde ar distruge această valoare, care este de asemenea un drept.
Îndeosebi Statul nu trebuie să violeze infinitatea conştiinţei prin interziceri arbitrare, nici să elimine iniţiativa şi concurenţa rodnică a particularilor. Asupra acestui punct doctrina individualistă e conformă raţiunii şi a fost chiar confirmată de dezvoltarea istorică.
Statul nu trebuie să se ocupe de binele general, de fericirea sau utilitatea comună; el are o însărcinare negativă, trebuie să fir pur şi simplu un „păzitor al ordinei juridice” (Kant) cu unica misiune de a se asigura aplicarea dreptului şi de a împiedica valoarea lui, dar în acelaşi timp, del Vechio face precizarea că Statul poate şi trebuie să cuprindă în sfera sa orice activitate şi trebuie să încurajeze binele peste tot, dar întotdeauna în forma dreptului, aşa fel încât fiecare act al său să se întemeieze pe lege, care este manifestarea voinţei generale.
Antiteza empirică între individ şi societate tocmai în Stat îşi găseşte acordul său raţional. Statul e organul suprem al dreptului, iar dreptul este o emanaţie a naturii umane.
Statul e deci, însăşi omul privit sub specie juris.
Individualitatea se modelează în Stat şi în el „exaltă adevărata sa natură” (Vico). Prerogativele juridice ale omului şi cetăţeanului revendicate de revoluţiile sociale precedente (…) n-au putut şi nici n-ar putea şi şterse vreodată.
Suveranitatea legii şi egalitatea cetăţenilor în faţa ei rămân în realitate pivoţii statului modern – care este prin urmare şi vrea să fie stat de drept, iar nu stat absolut sau de poliţie.
Potrivit acestei organizări moderne a statului de drept, se observă cu uşurinţă că fundamentul şi liantul care-l structurează la orice nivel este legea, care este o consecinţă firească a manifestării depline a voinţei generale a indivizilor care compun societatea.
Deci suma voinţelor individuale determină totdeauna forma activităţii şi scopurile statului modern, sumă de voinţe valabil întrunite, ca unitate reprezentativă a individualităţii, prelungire firească a teoriei contractului social.
Ori în această organizare juridică buna credinţă se presupune indubitabil că există, la toate nivelurile vieţii socio-juridice (cel puţin teoretic) pentru că lipsa ei sau mai precis apusul său (voinţa viciată de reaua intenţie, imprudenţă, tendinţe lezionare, ilicitate) ar conduce la destructurarea mai devreme sau mai târziu prin implozie a oricărei comunităţi umane, lucru de altfel confirmat de experienţa istorică.
Pentru că, în mod normal, statul de drept înseamnă preecuţiunea legii dublată de buna credinţă în edictarea şi aplicarea ei.
Aceasta înseamnă că atât acţiunile statului sunt supuse unor reguli constante şi sigure (deoarece fiecare cetăţean poate pretinde şi obţine respectarea acestor reguli adresându-se, în situaţia violării lor, unei instanţe judecătoreşti independente (art. 21, 47, 48 Const), cât şi faptul că orice persoană este obligată să respecte legea cu ocazia exercitării drepturilor sale (art. 51 Const).
Şi nu trebui uitat faptul că Statul nu este decât un concept teoretic transpus în realitatea socială şi istorică, însă el se manifestă prin oameni mandataţi de ceilalţi membri ai societăţii, primii având puteri de reprezentare şi de decizie (dar şi de răspundere în faţa legii şi a mandatanţilor lor) care privesc în mod direct activităţi legate de aplicarea legii semenilor lor.
Cu atât mai mult nu trebuiesc idealizate relaţiile dintre structurile statului şi cetăţeni, cu cât decizile acestor autorităţi se iau în definitiv tot de către oameni care încorporează volens nolens şi psihologia lor, atitudinile lor psihice faţă de anumite probleme concrete, în acte juridice care privesc viaţa socială a membrilor comunităţii.
Şi toate acestea privesc ordinea socială, ordinea publică dar mai ales, ordinea de drept a statului de drept.
Pentru că, dacă ne referim la ordinea de drept specifică societăţii moderne, vom constata că ea este o ordine de drept , unică, unitară şi egală pentru toţi cetăţenii, orice altă interpretare fiind exclusă.
Ea este o relaţie justă între individ şi stat, un echilibru care caracterizează o societate cu adevărat democratică.
Astfel dacă se va încălca legea, negăsindu-se autoritatea publică, se va deschide calea spre anarhie. Dacă se vor nega drepturile şi libertăţile individuale, se va deschide calea spre despotism, totalitarism şi instalarea „legii bunului plac”.
Ori, tocmai acest echilibru fragil este asigurat de respectul necondiţionat faţă de lege.
O atitudine responsabilă a subiecţilor de drept bazată pe buna credinţă.
Pentru că acest aspect este esenţial tocmai din interesul practic de a se asigura realizarea dreptului şi intereselor care compun societatea democratică (vox populi, vox dei).
De aceea limitarea şi în acelaşi timp protejarea libertăţii de acţiune a fiecăruia (art 49 Const) este absolut necesară, deoarece nu toţi oamenii au în mod natural aceleaşi posibilităţi.
Şi această limitare sau protejare a libertăţii de acţiune, nu se poate face fără a ţinbe cont de buna credinţă, ştiindu-se că aceasta se face numai în şi pe baza legi. Pentru că legea este şi trebuie să rămână unicul instrument de reprezentare a conduitelor umane în statul de drept, iar oamenii trebuie să fie ţinuţi să se raporteze totdeauna la ceea ce legea le impune prin litara şi spiritul ei – lucru de altfel nu tocmai simplu.
Deoarece legea, aşa cum se recunoaşte şi în literatura juridică, nu este în anumite cazuri, şi suficientă în stabilirea echilibrelor sociale.
Aici intervin marile dificultăţi pe care le-a relevat şi Montesquieu în „L’espirit des lois” – legea raportată la om şi omul raportat a lege.
Legea nu trebuie să fie proflixă şi ameţitoare ci aşa cum spunea el „legea trebuie să fie concisă şi simplă” iar termenii folosiţi într-o lege să aibă acelaşi înţeles în mintea tuturor oamenilor; legile nu trebuie să fie subtile, ele sunt făcute pentru oamenii de rând, sau cum spunea Summer Maine – că o lege trebuie să îndeplinească trei condiţii: să fie clară, elegantă şi precisă .
Pentru că altfel legea nu-şi va putea îndeplini scopurile pe care şi le propun reprezentanţii legislativului, nu va permite instalarea aceleiaşi atitudini conforme bazate pe buna credinţă faţă de valorile apărate de lege, ci pur şi simplu, va menţine o stare de spirit fertilă relei credinţe, frondei la lege şi abuzurilor de tot felul. Pentru că se ignoră prea adesea atitudinea psihică, posibilă a subiecţilor de drept faţă de realităţile concrete ale vieţii şi faţă de lege însăşi; în spatele dictoanelor latine – „nemo consetur legem ignorare” şi „dura lex sed lex”.
Ori, pierderea din vedere a acestui aspect, creează multe dificultăţi în aplicarea coerentă a legii. Pentru că, aşa cum sublinia unul dintre fondatorii şcolii franceze a dreptului formal, „buna credinţă este sufletul relaţiilor sociale şi fără ea, fără un minimum de bună credinţă, viaţa socială devine imposibilă”. (Demolombes).
Legea trebuie să permită întotdeauna instalarea bunei credinţe în relaţiile sociale şi să repudieze prin sancţiuni severe atitudinea manifestă a relei credinţe concretizată în fapte reprobabile.
Pentru că legea se adresează în primul rând conştiinţei oamenilor, cerându-le ascultare şi un comportament determinat (care vizează intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea şi abţinerea de la producerea unui prejudiciu);
Acesta este scopul ultim al legii, dar dacă dimpotrivă va fi prolixă şi opusă raţiunii naturale a omului, efectele ei ar putea deveni în anumite cazuri concrete, exact contrare faţă de intenţiile legiuitorului (de exemplu – o lege prin care s-ar putea prevede o fiscalitate apăsătoare, să zicem de 95% impozit pe profit, spre a atrage resurse cât mai mari la bugetul statului, vor reuşi implacabil să obţină efectul exact invers, faţă de cel scontat).
Nu trebui scăpat din vedere că legea este acel „instrumentium probations” al „contactului social”, este acel pact social, acel tratat de pace, care armonizează raporturile dintre oameni, evitându-se acel conflict permanent dintre indivizi, acel „război al tuturora contra tuturor (beliun omnes contra omnes ), după o formulă celebră pusă în circulaţie de Thomas Hobbes.
Şi aceasta deoarece legea este, cel puţin din punct de vedere psihologic perpetuu a unei manifestări intenţionate a omului, intenţie, adică ea este rezultatul permanent al voinţei umane care urmăreşte un scop determinat, atât la edictarea cât şi la aplicarea sa.
De aceea, consideră că tendinţa de ignorare a bunei credinţe (intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea, abţinerea de la prejudiciere) în toate activităţile umane legate de zona edictării cât mai ales a aplicării legii este inadmisibilă şi trebuia reprimată fără scrupule .
Deşi panaceu universal, buna credinţă nu este însă şi suficientă pentru justificări potrivnice dreptului, totuşi nici dreptul nu se poate justifica dincolo de limitele deontologice ale Eticii.
Dreptul, legea şi buna credinţă sunt inseparabile în forul justiţiei (jus, lex şi bona fides) şi aceasta, pe ideea de prevalare a unui principiu major de etică – buna credinţă este şi trebuie protejată prin ea însăşi.
Aşadar, interesul epistemologic reţinut de buna credinţă în organizarea instituţională a statului de drept nu poate fi decât incontestabil şi absolut necesar care vizează dezideratul instaurării probităţii în viaţa juridică a oricărei naţiuni.
1.2. Paradigma universală a bunei credinţe
Premisele unei veritabile paradigme a bunei credinţe – (în sensul originar formulat de T. Kuhn – ca totalitate de norme metodologice, reguli, standarde de gândire şi acţiune, idei, presupuneri, concepţii compatibile între ele şi care cel puţin o perioadă de timp pot să ofere soluţii model unei comunităţi ştiinţifice) – se pot constitui din însăşi viziunea interdisciplinară prin carea această naţiune se oferă analizei.
Legăturile noţiunii bunei credinţe cu psihologia, cu morala (etica şi deontologia), religia, cu antropologia şi axiologia şi nu în ultimul rând cu ştiinţa dreptului sunt tot atâtea argumente pentru fundamentarea unui model universal valabil, al cărui principii să lumineze şi să remonteze optica fiinţei umane faţă de o deontologie universală a relaţiilor sociale, în general, cât mai ales a celor juridice, în special. Pentru că atitudinea pur psihologică şi secvenţială a omului faţă de semenii săi şi faţă de lege, este esenţială.
Pentru că dictonul „dura lex sed lex” nu trebuie să mai completeze neputinţele puterilor statului, respectiv ale oamenilor vis a vis de asigurarea normalităţii sociale.
Normalitatea socială este aceea pentru care membrii societăţii optează sau o identifică cu binele lor individual, fiind cerută cu insistenţă de societate potrivit regulilor democratice, prin voinţă majoritară, concretizându-se în cele din urmă în lege.
Însă nu putem vorbi de legi impecabile atâta timp cât ele sunt opera omului şi îi sunt destinate, om care la rândul lui nu este perfect. El tinde doar către acest ideal. Tot astfel, nu putem vorbi de aplicarea ireproşabilă a legilor, dat fiind că tot omul este cel care o aplică semenilor săi.
Şi aceasta deoarece moralitatea sau imoralitatea umană se manifestă în mod natural şi secvenţial în viaţa socială de zi cu zi, independent de iluziile teoreticienilor dreptului.
Cu efecte deloc neglijabile. Este spre exemplu şi ceea ce exprima adeseori Eminescu în zona jurnalistică, inspirat fiind de un vechi, dar corect, adagiu latin: „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic ” (quid lege sine moribus, quid mores sine legibus). Dar nu mai puţin adevăr găsim într-o reflecţie a lui Seneca: „Ceea ce nu opreşte legea, opreşte buna cuviinţă”.
Fiind vorba despre edificarea unui model universal al bunei credinţe în relaţiile juridice din societate, consider că se pot contura de pe acum câteva din tezele fundamentale pe care se va putea sprijini această teorie generală a bunei credinţe.
Cu titlu informativ dau ca exemplu doar două variante posibile din multe altele care se vor adjudeca pe parcursul timpului:
a) TEZA UBICUITĂŢII NECESARE ŞI A BUNEI CREDINŢE în relaţiile juridice, care susţine teoria omniprezenţei necesare a bunei credinţe în exercitarea drepturilor şi respectarea obligaţiilor corelative din conţinutul oricărui raport juridic bi- sau unilateral, respectiv observarea riguroasă a existenţei elementelor intrinseci ale bunei credinţe între părţi. (bona fides inter partes).
b) TEZA BONA FIDES v. abusus (sau teza conflictului originar). Această teză vine ca o aplicaţie necesară a bunei credinţe ce trebuie să existe între părţile implicate într-un raport juridic contradictoriu, antagonist.
Ea se bazează pe acel principiu major de etică confirmat de istoria vieţii juridice şi prezent dintotdeauna în drept – combaterea abuzului ordinar, în general şi a abuzului de drept, în special – în virtutea generoasei idei potrivit căreia buna credinţă este şi trebuie protejată prin ea însăşi. Această teză numai prelungirea firească a ideii etico-juridice de prezentare a bunei credinţe (a intenţiei drepte, diligenţei, licitării şi a obţinerii de la lezare), ci este chiar spiritul imanent al celor două ştiinţe.
Etica şi Dreptul, care condamnă conduita deviată şi abuzivă a indivizilor încercând să impună o conduită morală adecvată cu principiile general acceptate în societate.
Verdictul dat de aceste două ştiinţe este foarte tranşant – comportamentul este adevărul.
Tocmai de aceea este important de reţinut, ideile pe care le consider fundamentale ale tezei bona fides versus abusus:
– Pentru că abuzul provine din reaua credinţă, trebuie ca buna credinţă să stopeze abuzul – şi faptul că – orice conflict este întreţinut în mod artificial numai prin reaua credinţă manifestă, care tinde la exercitarea abuzivă a drepturilor sau a obligaţiilor de către părţile implicate, creându-se cu timpul un cerc vicios din care nu se poate ieşi decât prin buna credinţă exercitată ca atare.
Modelul bunei credinţe vine în întâmpinarea spiritului marilor teorii moderne apărute sub influenţa raţionalismului sec. al XVIII-lea, respectiv teoria statului de drept (Kant), teoria separaţiunii puterilor în stat (Montesquieu) şi nu în ultimul rând teoria contactului social (J.J. Rousseau).
Aşa cum am afirmat în acest capitol, buna credinţă nu poate fi ignorată sub nici o formă în organizarea instituţională a statului de drept. Deoarece legea fără sprijinul voinţei umane, bazată pe buna credinţă, are toate şansele să fie anihilată de abuzul de drept, de perfidie, de ilicitate ş.a.m.d.
Să nu uităm formula celebră a lui Montesquieu, prin care acesta a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat: „Pentru a nu se abuza de putere, trebuie ca puterea să oprească puterea”. (L’esprit de lois 1748).
Totuşi, în principiu, cum se realizează acest transpunerea acestui deziderat în fapt? Prin dol (viclenie)?, prin ilicitate?, prin abuz de drept?, prin fraudă?…
Nu, bineînţeles că nu, ci prin intenţie dreaptă, licitate, diligenţă şi abţinere de la prejudiciere.
Deci, regula este că acest control permanent între cele trei puteri egale ale statlui de drept (executivă, judecătorească şi legislativă) nu se realizează aşa oricum, la latitudinea oricărui om politic, ci numai pe baza legii în limitele deontologice ale bunei credinţe. Pentru că altfel echilibrul societăţii civile ar fi grav afectat, prin înfrângerea legii, de chiar reprezentanţii acestor puteri care au obligaţia primordială de a garanta asigurarea legalităţii şi promovarea ordinei de drept (iar nu să o încalce ei înşişi prin implicarea iresponsabilă în luptele declanşate de tot felul de interese meschine (de grup) ale reprezentanţilor unei puteri în contra altei puteri statale).
Pentru că Jus, lex şi bona fides trebuie să prevaleze în faţa oricăror considerente subiective iscate de ideologiile de partid, vehiculate în viaţa politică de zi cu zi, iar manipularea şi reaua credinţă manifestă trebuie să apună în faţa preceptelor peremptorii ale dreptului.
Modelul bunei credinţe ne apare cu mult mai indispensabil dacă se ia în consideraţie şi baza contractuală pe care se structurează organizarea societăţii moderne a statului de drept.
Este deja un truism. Să reamintesc faptul că însuşi Kant (sub influenţa lui Rousseau) privea organizarea statului de drept ca având o bază contractuală în care trebuie să se presupună consensul şi acordul liber al componenţilor săi. El exprima cu claritate, înlăturând orice echivoc, că „statul trebuie să fie (nu că a fost) constituit conform ideii unui contract social”. Contractul este baza juridică ideală a statului, acesta trebuind să se organizeze bazându-se pe recunoaşterea drepturilor persoanei ca sinteză a libertăţii umane.
Kant vedea statul ca „reunirea unei multitudini de oameni sub legi juridice”, dar această multitudine de oameni trebuie concepută ca asociată în virtutea unui contract prin voinţa tuturor – În acest sens contractul devine un principiu regulativ, un criteriu de evaluare a legităţii unui stat (del Vecchio – op. cit. p. 114-115).
O expresie a acestei teorii a contractului social îl reprezintă referendumul naţional ca instituţie foarte cunoscută în ziua de astăzi; contractul social (teoria în sine) devenind din ceva abstract o realitate cotidiană şi coerentă în multe state (inclusiv la noi) sub influenţa pragmatismului acestui secol.
Este deci evident că paradigma universală a bunei credinţe ne descrie acest fenomen juridic ca modul cel mai firesc de a fiinţa al moralităţii şi imoralităţii socio-juridice de la nivelul psihismului uman şi care produce efecte concrete şi distincte, deloc neglijabile.
Dincolo de obiecţiunile frivole care s-ar putea ridica împotriva edificării unui model universal valabil al bunei credinţe, afirm cu pertinenţă că este mult mai important de a scoate acest principiu din nelucrare şi de a-l aşeza pe locul pe care-l merită în ştiinţa dreptului – acela de veritabilă instituţie juridică. Dezideratul primordial pe care-l susţine paradigma bunei credinţe este acea necesitate inexorabilă de probitate în relaţiile juridice, înţeleasă sub forma elementelor intrinseci ale bunei credinţe (intenţie dreaptă, diligenţă, licitate şi abţinere de la prejudiciere).
Acest deziderat este un imperativ, este aşa cum ar fi spus Kant, acel imperativ categoric* al voinţei noastre autonome* pe care o constatăm în noi ca o realitate care nu depinde de nimeni şi de nimic, cu rădăcini adânci în viaţa şi în inima noastră.
Este acea realitate potrivit căreia legea morală este garanţia ultimă şi fundamentală a libertăţii umane.
Însăşi marele Kant mărturisea explicit schimbarea de esenţă a propriei sale viziuni axiologice: „A fost o vreme când am crezut că cea mai mare valoare constă în inteligenţă şi că scopul suprem al vieţii este conştiinţa. Rousseau m-a lămurit şi m-a convins că există ceva superior: libartatea şi moralitatea” .
Aşa a apărut mutaţia de gândire a marelui filosof, aşa a evoluat doctrina kantiană către primatul raţiunii practice asupra celei teoretice, transformând imperativul categoric* (legea morală) din forma sa iniţială „lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”, în criteriul absolut al justului* „lucrează în aşa fel încât libera folosire a voinţei tale să poată coexista cu libertatea tuturor în baza unei legi universale”, şi nu în ultimul rând, acea maximă coexistenţă* pe care Kant a aşezat-o la baza definirii dreptului; ca idee de libertate („dreptul este totalitatea condiţiilor în care viaţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora în conformitate ca o lege universală a libertăţii”).
Capitolul 2 Rolul psihologiei în edificarea paradigmei bunei credinţe
Este deja recunoscut că buna credinţă este un fenomen juridic foarte complet care ţine de resortul conştiinţei umane.
Ea este o realitate incontestabilă a bogăţiei şi plasticităţii psihice inepuizabile a omului, a capacităţii sale de a se raporta la sine şi la semenii săi, de a se compara atât cu probitate, cât şi de a-şi disimula adevăratele intenţii.
Din punct de vedere psihologic, buna credinţă poate fi definită în mod polar ca – acea atitudine psihică comună tuturor oamenilor, întemeiată fie pe bona fides, fie pe malus fides, prin care se respectă sau se eludează condiţiile perfecţionării unui raport juridic determinat.
Această atitudine internă, intimă a persoanei poate fi consecinţa erorii sau a corectei reprezentări a realităţii la care se repartizează subiectul de drept.
Astfel, buna credinţă (in stricto senso) poate fi descrisă ca acea intimă atitudine, psihică a unui subiect de drept întemeiată pe intenţia dreaptă, diligenţă, licitate şi abţinere de la lezare a altuia (bona fides) prin care acesta crede cu convingere (corectă sau eronată) că respectă condiţiile perfecţionării unui raport juridic determinat.
Reaua credinţă, situată la antipodul bunei credinţe, devine aşadar, acea intimă atitudine psihică a unui subiect de drept întemeiată pe rea intenţie, imprudenţă gravă, ilicitate şi tendinţa de prejudiciere (malus fides) prin care se eludează condiţiile perfecţionării unui raport juridic determinat.
Fundamentele psihologice ale acestei definiţii polare se regăsesc în faptul că buna credinţă cuprinde concepte psihologice de intenţie şi de credinţă şi mai mult decât atât ea îşi are izvorul într-un complex de fapte psihologice componente ale Onestităţii (honestum) – loialitatea sinonimă cu probitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa – sinonimă cu probitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa – care se convertesc în valori juridice ori de câte ori intră sub incidenţa unui raport juridic, însă fără a-şi pierde sub nici o formă caracterul intern, psihic de fapte psihologice (intenţie, prudenţă, ordine, temperanţă) colorându-se în schimb în valori juridice care pot fi utilizate ca atare de către subiecţii de drept şi de către ştiinţa şi practica judiciară.
În orice acţiune umană, ca o componentă de bază a activităţii omului, rolul faptelor psihologice care caracterizează buna credinţă ca noţiune polară este incontestabil.
Şi aceasta deoarece toate activităţile umane se organizează în principiu după aceeaşi schemă psihologică, incluzând următoarele verigi (secvenţe).
conexiunea inversă® evaluarea ® efectul ® mijlocul ® scopul ®motivul
Analizând întotdeauna acţiunile omului prin intermediul acestui criteriu al bunei credinţe, vom putea distinge (după caz) raţiunile care au stat la baza efectuării voluntare a acestor acţiuni (adevărata intenţie).
Acţiunile omului au întotdeauna două aspecte esenţiale: un aspect exterior, concret şi un aspect interior, psihic, care probează raţiunea ultimă al unui act concret, determinat.
Astfel, faptele individului se prezintă sub două aspecte:
a) faptul psihologic, cu aspect intern, exprimat prin una dintre categoriile psihologice cunoscute: intenţia, culpă, prudenţă, voinţă etc – numită şi perioada internă a actului
b) faptul concret cu aspect exterior, fizic, palpabil prin mijloacele obişnuite de investigare – numită şi perioada externă a actului.
Analizând orice act de conduită umană prin intermediul acestui criteriu vom distinge secvenţele principale ale perioadei interne a actului respectiv:
În conştiinţă va apărea ideea de a acţiona onest sau nu, conform sau nu cu preceptele morale şi ale dreptului şi tot în conştiinţă apare reprezentarea urmărilor acestei atitudini. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei şi asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri (intima convingere) şi tot conştiinţa este cea care va decide dacă modul de acţiune, conduita asupra căreia s-a purtat deliberarea, urmează a fi săvârşită (decizia).
Odată terminat procesul de luare a unei hotărâri se produce o trecere de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă care conduce ulterior spre concretizarea conduitei prin fapte fizice externe (acte materiale), palpabile prin mijloacele obişnuite de investigare.
Nu este nici un secret faptul că atât buna credinţă, cât şi reaua credinţă, ca atitudini psihice, intime ale omului deconspiră forma specifică de organizare volitivă a acţiunii individuale care impregnează implacabil şi actul exterior de conduită al acestuia, lucru de altfel uşor decelabil prin mijloacele obişnuite de investigare.
Şi aceasta deoarece, mai devreme sau mai târziu, atitudinea psihică internă „trădează” în cele din urmă, poziţia unui subiect faţă de faptele sale şi urmările lor.
Este o realitate incontestabilă a naturii psihologice a speciei umane. Această „trădare” se poate întâmpla oricând: înaintea, în timpul sau posterior realizării acţiunii externe, deoarece omul trebuie să se raporteze totdeauna la nişte norme morale şi juridice, cunoscute mai mult sau mai puţin de către sine cât şi de semenii săi.
Toate actele subiecţilor de drept sunt puse în raport direct cu normativul etic şi juridic care reglementează o relaţie juridică concretă.
Spre exemplu, dacă acţiunea sau inacţiunea subiectului de drept este licită şi morală, vom putea constata o atitudine bazată pe buna credinţă corespunzătoare din punct de vedere normativ faţă de fapta sa şi de urmările ei.
Dacă, dimpotrivă, acţiunea subiectului este ilicită sau imorală, caracter pe care subiectul îl cunoştea sau ar fi trebuit să-l cunoască, se va putea constata o atitudine psihică negativă, în vădită discordanţă cu cadrul normativ în limitele căruia putea să acţioneze (poate fi vorba de dol (viclenie), omisiune intenţionată, fraudă, violenţă etc) care are ca efect înfrângerea regulilor de drept şi de morală, prin fapta săvârşită cât şi prin urmările ei, toate acestea fiind consecinţa directă a relei intenţii, imprudenţei grave, a ilicităţii, a tendinţei de lezionare (reaua credinţă).
Este evident că rolul psihologiei generale şi a psihologiei judiciare în special, în această materie a bunei credinţe, ne apare ca absolut necesar întrucât aceste două ştiinţe sunt implicate decisiv în explicarea categoriilor privind sfera subiectivului (intenţia, dolul, prudenţa, imprudenţa, voinţa, culpa etc) oferindu-ne date concrete şi nuanţate despre legităţile proceselor psihice care-i sunt caracteristice fiinţei umane.
Strict psihologic, buna credinţă este o atitudine iniţială, pus psihologică, comună tuturor oamenilor, care ţine de atributele personalităţii umane, înţelegându-se aici prin personalitate acel concept de bază cu care operează psihologia generală, adică ansamblul structural stabil de componente psihice interne (cognitive, afective, motivaţionale şi atitudinale) şi alte tipuri de răspunsuri (comportamente) fundamentale, constituie în cadrul interacţiunii individului cu realitatea socio-culturală exterioară .
Prin atitudine, se înţelege acea manieră a unei persoane de a se comporta într-o situaţie dată potrivit cu trăsăturile dominante la acel moment ale caracterului ce formează personalitatea acestuia.
Adesea întâlnim prejudecata potrivit căreia onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea, temperanţa) şi în speţă buna credinţă (intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea şi abţinerea de la prejudiciere) ar fi numai apanajul sau caracteristica personalităţilor de înaltă ţinută morală. Nimic mai fals şi mai eronat
Aceasta deoarece însăşi complexitatea vieţii psihice, bogăţia şi plasticitatea inepuizabilă a psihicului uman, coroborate cu complexitatea valorilor sociale la care trebuie să se raporteze individul, infirmă din start această îngustime de vedere.
Mai mult, conceptul juridic al bunei credinţe vine să evidenţieze nu numai complexitatea personalităţii, ci şi contradictorialitatea ei.
Iar această caracteristică antagonistă a activităţii psihice a omului nu a fost niciodată ignorată în drept.
Abordarea proceselor gândirii şi distincţiunile fenomenelor psihice făcute pentru dezvăluirea elementelor conştiinţei juridice (intenţia, dolul, voinţa) s-au impus şi se vor impune dintotdeauna mai ales cu cât dreptul progresează mai mult.
În această ordine de idei, ţin să citez aici consideraţiunile profesorului italian Giorgio del Vecchio care, deşi analiza spusele sale vin să completeze imaginea clară a raporturilor dintre procesele psihice şi drept. „Aceia care susţin (…) că dreptul nu s-ar ocupa deloc de actele «interne» sau de gândire recurg deseori la maxima formulată de Ulpian: «Cogitationis poenam nemo patitur» (nimeni nu poate fi pedepsit pentru o gândire). Dar oare pedepsirea înseamnă, pentru drept, indiferenţă sau inexistenţă?
Desigur că nu. Pedeapsa nu e decât o sancţiune particulară care în anumite cazuri urmează unei interziceri; actele de gândire nu pot fi oprite, cu atât mai puţin pot fi pedepsite. Ceea ce nu este oprit, este licit din punct de vedere juridic, o activitate conformă dreptului şi nu ceva indiferent sau străin de drept. De aceea, actele gândirii formează obiectul unui adevărat drept de libertate, care se traduc în cerinţa respectului faţă de alţii şi a protecţiei în cazul ameninţării sau a producerii unei lezări (…)” (del Vecchio, op. cit. p. 191)
Tocmai de aceea buna credinţă polară, ca atitudine pur psihologică poate fi apreciată etic şi legal în baza căreia plecându-se de la o normă juridică, să se poată declanşa efecte juridice (vezi supra p. 10 – C. Oprişan).
Efectele juridice interesează în primul rând domeniul responsabilităţii faţă de actele de conduită ale subiecţilor de drept. Aşa cum spunea şi R. Vouin – trebuie văzut în ce măsură buna credinţă poate fonda sau invers, poate restrânge sau suprima responsabilitatea şi care este natura sa, în diferenţele ipoteze în care se manifestă în acest rol; iar pe de altă parte în ce măsură buna credinţă poate acoperi în tot sau în parte, iregularitatea unui act juridic (…)” (vezi supra p.5).
Antagonismul juridic dintre buna credinţă şi reaua în drept este atât de marcant, încât dreptul, ca ştiinţă a conduitelor exterioare, împarte pur şi simplu în două lumi opuse efectele pe care le produc aceste două atitudini psihice ale fiinţei umane.
Este relevant faptul că atitudinea psihică negativă (reaua credinţă) este pedepsită volens nolens prin pedepsirea faptelor externe ale conduitei umane care poartă această amprentă atât în dreptul civil cât şi în penal, atât în dreptul privat cât şi în dreptul public, atât în dreptul material cât şi în cel procedural.
2.1. Contribuţii ale psihologiei judiciare
Psihologia judiciară, prin însăşi prezenţa ei în sistemul judiciar contribuie la o mai bună administrare a actului de justiţie, dezvăluind legităţile proceselor psihice caracteristice fiinţei umane, oferindu-ne cu această ocazie date şi criterii ştiinţifice esenţiale în evaluarea conduitelor subiecţilor de drept, orientând profesioniştii dreptului către o justă apreciere a laturii interne (psihice) a acţiunii umane cu consecinţe etice şi deontologice demne de remarcat.
Expun aici câteva dintre consideraţiunile dlui profesor Nicolae Mitrofan pe această temă. Citez: „Prezenţa psihologiei în sistemul juridic fundamentează următoarele deziderate etice şi deontologice:
– umanizează norma juridică, dându-i viaţă şi umplând-o de conţinut;
– dezvăluie magistratului pe omul real, concret, fiecare unic şi irepetabil în individualitatea sa biotipologică şi psihocomportamentală;
– orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenţie, simulare, dol, culpă, mărturisire, disimulare, recunoaştere, regret, responsabilitate, provocare, consimţământ, stare emoţională etc), traducându-i cele mai intime resorturi motivaţionale ale săvârşirii faptei incriminate de lege, cu scopul relevării în întregime a adevărului, a unei corecte dozări a pedepsei şi a unei soluţionări sub just temei a cauzei;
– orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi de expresie a integrităţii psiho morale şi fizice, a liberului consimţământ, al dreptului la protecţie şi apărare ale fiinţei umane implicate în drama judiciară;
– oferă justiţiei date profunde şi nuanţate capabile să ajute orientările pozitive cu privire la reinserţia socială şi terapia fiinţei umane private de libertate, recomandând respectarea suferinţei celui aflat în labirintul dramei judiciare şi al blamului public;
– avertizează asupra minusurilor general umane, şi de care nici magistratul nu este scutit, recomandându-i acestuia o conduită autocontrolată, profesionistă şi imparţială în raport cu individul aflat sub incidenţa legii ”.
Cu toate că psihologia judiciară nu tratează în mod special acest fenomen juridic, totuşi consider că se pot utiliza cu succes câteva dintre datele şi acumulările ştiinţifice legate de criteriul bunei credinţe, pe care această ştiinţă conexă dreptului ni le oferă cu generozitate.
Buna credinţă nu este tratată exhaustiv în economia acestei discipline, dar importanţa juridică a ei a făcut ca autorii consacraţi din domeniu să-i acorde atenţia cuvenită, înfăţişându-ne în mod explicit sau mai atenuat efectele pe care le poate avea în relaţiile juridice interpersonale analizate de această ştiinţă.
Ea este tratată cu toată rigoarea ştiinţifică, din perspectiva psihologiei aplicate, în legătură cu câteva domenii de interes major privind cercetarea psiho-judiciară, cum ar fi de exemplu:
A. PROBLMATICA TESTĂRII COMPORTAMENTELOR SIMULATE
– biodetecţia judiciară cu ajutorul POLIGRAFULUI (sistemul „lie detector”) (vezi aici consideraţiunile legate de relevarea acelei entităţi morale transcedentale de la nivelul psihicului speciei umane – acea lege morală pozitivă denumită de autor ca fiind MATRICEA MORALĂ a speciei umane prezentă la nivelul fiecărui individ al speciei umane, matrice morală care face parte integrantă a MODELULUI GENETIC AL INVESTIGĂRII COMPORTAMENTULUI SIMULAT, model în care aceşti autori au subliniat că biodetecţia judiciară (sistemul „lie detector”) este posibilă tocmai datorită consonanţei dintre MATRICEA MORALĂ a fiecărui individ şi SINDROMUL RELEVANT prezent în timpul analizei).
Forţa metodei, subliniază autorii, rezidă în conflictul dintre MATRICEA MORALĂ şi MATRICEA INFRACŢIONALĂ a persoanei testate, ambele dispunându-şi supremaţia în raport cu răspunderea faţă de fapta a cărei investigaţie face obiectul investigaţiei biodetecţiei judiciare.
În acest sens citez aici şi acum câteva din consideraţiunile profesorilor T. Butoi şi V. Zdrenghea privind expunerea acestui concept, din lucrarea amintită:
„Înainte de a fi concept matricea morală este o realitate uşor identificabilă în fiecare individ al speciei umane normal din punct de vedere biopsihic. Credem că premisele demersului se pot constitui din definirea moralei. Iată ce susţine în acest sens Ştefan Odobleja: «Morala poate fi definită din diferite puncte de vedere; ea poate fi comparată şi echivalentă cu diferite alte noţiuni. Ea poate fi definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii. Morala este ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului.
Ea este filosofia şi igiena fizică şi psihică a vieţii sociale, Conştiinţa echilibrului social. Ştiinţa moralităţii şi imoralităţii, a drepturilor, a îndatoririlor, a viciilor şi a virtuţilor.
Morala este ştiinţa moravurilor, e ansamblul regulilor care guvernează raporturile dintre oameni. (P. Sollier).
Ea este ştiinţa acordului sau a consonanţei între interesele indivizilor sau între interesele individului şi interesele societăţii.
Ştiinţa armoniei şi a echilibrului între sine şi societate. Ştiinţa reacţiilor între indivizi şi arta de a le emite; Ştiinţa prudenţei şi a prevederii. Ştiinţa estimării propriei slăbiciuni (actuale sau viitoare, apropiate sau depărtate».
Şi iată p altă definiţie a aceluiaşi autor din perspectivă psihocibernetică: «Morala este ultimul capăt al unei oscilaţi alternative între acţiune şi reacţiune, între rău şi răspundere, între căinţă şi consolare. Există o morală pozitivă (morala binelui – injuncţiuni pozitive, comandamente pozitive, ceea ce trebuie făcut) alături de o morală a răului (prohibiţii, comandamente negative, ce trebuie să omitem sau să ne abţinem de a face)» .
Morala pozitivă, constantă şi actuală în fiecare din noi, este matricea noastră morală, spaţiul moral-psihologic, forul interior de decizie sau, mai spune Kant „liberul arbitru”.
Matricea morală cuprinde legea morală inatacabilă, ce nu poate fi modificată, tocmai pentru că este lege.
Legea morală cunoaşte şi răul şi binele şi nu poate transforma răul î bine şi nici binele în rău, ea este infailibilă, categorică, se supune unui singur comandament şi cel al imperativului categoric (Sollen).
Ei bine, biodetecţia este posibilă în virtutea realităţii şi caracterului nemodificabil al matricei morale a speciei umane, pentru că biodetecţia judiciară se adresează unui comandament moral şi anume, comandamentului adevărului şi sincerităţii; coordonate ale personalităţii morale a omului.
Toate experienţele de biodetecţie judiciară, la unison, confirmă că SINDROMUL RELEVANT se află în consonanţă cu legea morală pe planul decelării răului de bine, în timp ce comportamentul simulat se află în contradicţie cu legea morală ”.
Autorii susţin în continuare că: „Nici un individ al speciei umane nu se poate sustrage matricei sale morale” şi faptul că: „Concluzia cu privire la această constantă a biodetecţiei judiciare este că legea morală are o existenţă obiectivă, nu poate fi eludată şi, tocmai prin prisma acestui magnific adevăr, metoda este morală şi dacă este morală, în mod evident, că este şi legală ”.
B. PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A MĂRTURIEI JUDICIARE
Criteriul bunei credinţe în evaluarea mărturiei (mărturia de bună credinţă, mărturia de rea credinţă, martorul mincinos).
În linii mari problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului, potrivit reputatului profesor A. Ciopraga se pot descrie astfel: „Critica ştiinţifică a mărturiei impune cunoaşterea celui de la care emană mărturia, în lumina contradictorie a personalităţii: principialitatea, onestitatea, corectitudinea, modestia şi generozitatea în faţa necinstei, nesincerităţii, egoismului, laşităţii şi egocentrismului, iar pe de altă parte, cunoaşterea subiectului sub raportul condiţiilor fizico-psihice, a raportului acestuia cu ambianţa adică cu pricina judiciară şi cu participanţii la proces ”.
Aşadar nu mai puţin important este faptul că martorul este supus întotdeauna unei vigilente analize din perspectiva interpelării atitudinii sale intime, de conştiinţă, deoarece de evaluarea acestei stări psihologice (existenţa bunei sau a relei credinţe) poate să depindă însăşi validarea sau invalidarea probei testimoniale.
Această analiză este esenţială deoarece, spre exemplu, este posibil ca însăşi mărturia de bună credinţă (sinceră) să devină la fel de nocivă ca şi mărturia mincinoasă, datorită unor factori psiho-fiziologici care concură la deformarea ei, independent de prezenţa bunei credinţe (eroarea sau disfuncţiile recepţiei senzoriale sal ale prelucrării – corelarea – memorare – stocarea – şi reactivarea informaţiilor primite).
Totuşi mărturia de bună credinţă, adică acea mărturie depusă sub prestare de jurământ (art. 193 C. proc. civ. şi art. 85 C. proc. civ.) nu este nici mincinoasă şi nu izvorăşte din reaua credinţă a martorului şi prin urmarea ea nu intră niciodată sub incidenţa legii penale.
Pornind de la periculozitatea socială a mărturiei mincinoase, legiuitorul a incriminat ca infracţiune (art. 260 C.pen.).
Stabilind un sistem de garanţii pentru atenuarea impactului distructiv pe care-l produce atitudinea de rea credinţă a martorului mincinos.
Este evident că legea penală se fundamentează pe procesele psihologice care au loc în conştiinţa celui care depune mărturie.
Martorului i se oferă „şansa psihologică” de a reflecta asupra consecinţelor mărturiilor sale. În caz că acesta este suspicionat ca fiind nesincer, i se pune în vedere că poate să retracteze cele afirmate sau, după caz, poate fi cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 260 C. pen., beneficiind de prezumţia de nevinovăţie (art. 66 C. pen.) .
„Modul de reglementare permite martorului să-şi menţină depoziţia dacă este convins că aceasta reflectă adevărul. Este de menţionat că uneori plângerile penale pentru mărturie mincinoasă sunt tendenţioase, fiind introduse la organele judiciare de partea sau părţile care doresc să creeze confuzie în cauze.
Rezultate excepţionale în clarificarea unor situaţii ambigue, create în mod deliberat de către părţi, a dat biodetecţia judiciară carea a triat selectiv şi indubitabil «inocenţii» de mincinoşi” .
Criteriile de verificare a veridicităţii mărturiei judiciare suspicionate de rea credinţă, se bazează pe conceptul de – împrejurări esenţiale – pentru că obiectul mărturiei mincinoase este constituit din aceste „împrejurări esenţiale” pe care martorul nu le-a declarat sau a făcut afirmaţii neadevărate cu privire la acestea.
Deci, întotdeauna împrejurările esenţiale vor fi analizate în mod concret pentru că elementul psihologic al intenţiunii de a declara mincinos poartă asupra unei împrejurări esenţiale de care depinde existenţa sau inexistenţa culpabilităţii, existenţa sau inexistenţa unor agravante sau atenuante, existenţa sau inexistenţa unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei ş.a.m.d. De menţionat că în tehnica şi metodica de biodetecţie, în formarea întrebărilor incriminatorii, în cazul mărturiei mincinoase se porneşte tot de la grupul întrebărilor esenţiale pentru că altfel testarea nu ar prezenta nici o relevanţă.
CRITERIUL BUNEI CREDINŢE ÎN EVALUAREA MĂRTURIEI
Buna credinţă sau lipsa ei este una dintre cele mai studiate aspecte în raporturile interpersonale care caracterizează procesul judiciar.
„Datorită caracterului nemijlocit al magistratului cu participanţii în procesul judiciar, acesta poate şi trebuie să interpreteze datele pe care i le oferă conduita, fizionomia şi reacţiile exterioare ale celor cu care se află în intercomunicare psihologică în ancheta judiciară. Aceste interpretări sunt obligatorii deoarece îi vor oferi datele necesare cu privire la gândurile şi sentimentele pe care le încearcă martorii, atunci când neagă sau afirmă ceva, atunci când pretind că cele ce le relatează sunt exacte sau atunci când afirmă că nu-şi mai amintesc ceva.
„Încercarea de substituire voluntară a depoziţiei reale cu o depoziţie imaginară sau falsă este însoţită întotdeauna de modificări fiziologice, reflexe care se declanşează automat şi scapă posibilităţilor de cenzurare ale subiectului”.
Constituie indicatori fiziologici ai comportamentului emoţional inaparent sporirea ritmului cardiac şi a presiunii sanguine, schimbarea temperaturii ţesutului, modificări electrice ale pielii, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respiraţiei, dereglarea fonaţiei, reducerea salivaţiei etc (A. Ciopraga). „Practica a scos în evidenţă faptul că în ciuda unor rare excepţii (întâlnite în cazul persoanelor care au avut contacte repetate cu poliţia sau a mitomanilor), atitudinea francă a faptelor, dispoziţia de a răspunde la întrebări, regretul martorului de a nu putea să dea unele răspunsuri, motivarea potrivit căreia, dacă ar fi ştiut că astfel de împrejurări interesează justiţia, s-ar fi străduit să le reţină, expunerea riguroasă, precisă, însoţită de o mimică şi gestică ce se armonizează cu conţinutul spuselor, caracterul rezonant al amintirilor, constituie de regulă notele unei conduite sincere, nesimulate. Dimpotrivă (cu excepţiile unor persoane emotive, fără experienţa contactului cu autorităţile şi a persoanelor complexate), atitudinea de prudenţă exagerată, rezervată, expunerea şovăielnică, sinuoasă, contradicţiile, tulburarea, paloarea, roşeaţa feţei, intensificarea activităţilor glandelor sudoripare, gestica forţată lipsită de naturaleţe, imprecizia în răspunsuri, vocea coborâtă, ezitările, solicitarea salvatorului pahar cu apă etc, constituie, de regulă, indici probabili ai unei conduite nesincere, simulate. Nu trebuie pierdut din vedere, însă, faptul că toate aceste constatări deprinse din observarea atitudinii şi comportamentului expresiv al martorului aflat în faţa organelor judiciare, au valoare unor indici psihologici orientativi care trebuie apreciaţi cu mare prudenţă oricât de puternică impresia ar crea, deoarece aparenţele nu concordă întotdeauna cu realitatea, iar observatorul neexperimentat poate greşi.
Iată de ce, trebuie avut în vedere că omului îi este propriu capacitatea de disimulare, de contrafacere, de mascare a adevăratelor sentimente, a relaţiilor emoţionale trăite şi că martorul, în mod prefăcut, îşi poate controla stările emoţionale sau, dimpotrivă, îşi poate însoţi expunerea cu un acompaniament de false stări emoţionale (simulate) ce nu concordă cu adevăratele stări psihice.
În asemenea situaţii, magistratul va putea verifica empiric suspiciunile apărute în legătură cu depozitele martorilor.
Aceasta este posibilă în temeiul nemijlocirii care guvernează activitatea autorităţilor judiciare.
Literatura psihologică de specialitate recomandă magistratului şi organului judiciar să adreseze întrebări metodice pentru a se convinge de (…) buna sau reaua credinţă a martorului. Atunci când însă magistratul rămâne nesigur cu privire la cele verificate empiric, nemijlocit, iar depoziţia martorului este hotărâtoare în cauză, va trebui să apeleze la examinarea psihologică a martorului prin testarea capacităţilor direct implicate (capacitatea de concentrare şi distribuţie a atenţiei, capacitatea de memorare, coeficientul de inteligenţă, acuitate vizuală, discriminarea auditivă etc), iar în cazul suspicionării martorului pentru lipsa bunei credinţe să apeleze la expertiza acestuia prin biodetecţia judiciară.
Utilizarea cumulată a criteriilor de verificare a veridicităţii mărturiei, din perspectiva bunei sau relei credinţe a martorului, are ca finalitate formarea intimei convingeri a magistratului care, aşa cm s-a menţionat, fundamentează în ultimă analiză hotărârea sa. Este acea „amini sentenţia” despre care vorbea Hegel, arătând că aceasta este garanţia soluţiei, în timp ce pentru martor, tot în concepţia lui Hegel, garanţia ultimă este jurământul său. Judecătorul însă, respectând instituţia jurământului, nu este ţinut să accepte orice declaraţie cu motivarea că martorul se află sub puterea jurământului (…) Subiectivităţii martorului i se opune subiectivitatea magistratului. În această luptă va trebui să triumfe adevărul, căruia i se consacră şi problematica psihologiei judiciară a mărturiei şi a martorului ei” .
C. RELAŢIA INTERPERSONALĂ DINTRE JUSTIŢIABILI
ŞI PERSOANELE RESPONSABILE CU APLICAREA LEGII
Psihologia judiciară tratează acest aspect al relaţiei interpersonale din punct de vedere deontologic care priveşte activitatea organelor judiciare şi ideea de justiţie din perspectiva analizei psihologice a anchetei judiciare.
Autorii precizează sub just cuvânt – „Anchetatorul şi magistratul trebuie să fie profesionişti de bună credinţă”.
„Cum se caracterizează aceste elemente în activitatea anchetatorului şi magistratului, vom încerca să răspundem, pornind de la datele pe care le furnizează practica anchetei şi a instanţelor penale:
– intenţia dreaptă: subordonarea activităţii autorităţilor judiciare obiectivului aflării adevărului, respectării legii şi ordinei de drept, respingerea oricăror ingerinţe în actul de justiţie, soluţionarea cauzelor numai pe probe certe;
– diligenţă: circumscrierea eforturilor de soluţionare a cauzelor judiciare în limitele admise de procedurilor legale, evitarea abuzurilor de orice fel:
– licitatea: utilizarea în ancheta judiciară numai a procedurilor admise de legislaţia penală şi procedurală civilă, respectarea garanţiilor procesuale, a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la apărare, precum şi a drepturilor omului stipulate în actele de drept internaţional, fără nici un fel de discriminare;
– abţinerea de la producerea prejudiciilor: observarea posibilelor vicii în activitatea de urmărire penală sau de judecată, sesizarea şi înlăturarea acestora, receptivitate la cererile apărării faţă de posibilele prejudicii.
Buna credinţă va trebui să conducă la soluţii temeinice şi legale atât în activitatea de urmărire penală, cât şi în cea a instanţelor judiciare.
În antiteză cu buna credinţă, „reaua credinţă” se va fonda întotdeauna pe fapte psihologice situate exact la antipodul celor menţionate, adică intenţie răufăcătoare, imprudenţă, ilicitate şi vătămare, toate ca rezultat al lipsei de onestitate”
Având în vedere aceste consideraţiuni absolut pertinente şi foarte edificatoare privind impactul bunei credinţe în sfera activităţilor judiciare, consider că acest mod de abordare a bunei credinţe se poate extinde asupra întregului ansamblu de raporturi interpersonale dintre membrii societăţii şi persoanele responsabile cu aplicarea legii, bineînţeles, din perspectiva şi cu distincţiunile de rigoare asupra fiecărei relaţii juridice. concrete.
Ba, mai mult, această modalitate pragmatică de abordare a faptelor psihologice care caracterizează conceptul de onestitate cât şi ale elementelor intrinseci ale bunei credinţe, poate constitui, în viziunea mea, spiritul ştiinţific în care se poate fundamenta edificarea unei noi ştiinţe ce ar putea fi denumită Deontologia Universală (derivată din Sociologie) – ca ştiinţă socială interdisciplinară ce va avea ca obiect de studiu şi care va descrie modul antagonic de relaţionare a anticului şi gnoseologicului caracteristic speciei Hommo Sapiens,. ale cărei principii epistemologice să fie o sursă de veridicitate nebănuit de utilă pentru cunoaşterea umană în scopul evitării greşelilor istorice în care cade, de fiecare dată, „animalul social” (zoon-politikon Aristotel) (Deontologia – ştiinţa a ceea ce trebuie să fie – del Vecchio, op. cit. p. 30).
Dincolo de această mică digresiune, dincolo de exagerările privind această perspectivă deloc utopică, amintesc aici şi acum faptul că acest mod de abordare a elementelor intrinseci ale bunei credinţe este cu atât mai necesar în ziua de astăzi cu cât există deja o serie de norme ale deontologiei profesionale distincte fiecărui domeniu de activitate umană, dar care sunt deseori minimalizate sau uneori chiar neaplicate.
Şi aceasta este cu mult mai grav, cu cât se are în vedere că marea majoritate a cazurilor, persoanele responsabile cu aplicarea legii sunt ţinute să-şi respecte jurământul depus la învestirea lor în funcţie, însă indulgenţa culpabilă a „bestiei sociale” ignoră de cele mai multe ori aceste aspecte deloc neglijabile.
Pentru că ignorarea acestor norme deontologice şi, implicit, a jurământului profesional, sunt rezultatul unor atitudini intime pur psihologice de eludare a acestor obligaţii minime, indiferent de faptul că inteligenţa concretă care caracterizează omul de la brută până la geniu, se va pune în situaţia de a ne descrie cu abilitate exact contrariul.
Acesta este pur şi simplu un adevăr inefabil.
Ori toate acestea înseamnă un set de argumente în plus şi pentru edificarea paradigmei bunei credinţe, ca model ideatic pentru ştiinţa modernă în general, a recunoaşterii şi aplicării pragmatice a bunei credinţe ca instituţie fundamentală şi indispensabilă în ştiinţa dreptului, în particular.
D. PROBLEMATICA JURĂMÂNTULUI
Consider că problematica jurământului se află în strânsă interdependenţă cu fenomenul psiho-juridic al bunei credinţe, bună credinţă pe care trebuie să se întemeieze conduita ulterioară a oricărui subiect de drept care depune un jurământ concret.
Aici mă refer la noţiunea de jurământ în accepţiunea sa largă, ca obligaţie morală şi juridică în acelaşi timp, prin care anumite persoane îşi asumă de bună voie şi în cunoştinţă de cauză anumite îndatoriri şi răspunderi concrete precizate în chiar textul solemn al jurământului.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte multiple funcţiuni pe care psihologia juridică ni le oferă cu generozitate :
a) – o funcţiune informaţional cognitivă, în sensul că persoanei care jură i se transmit limpede obligaţiile morale şi juridice pe care şi le asumă atrăgându-i-se atenţia asupra conduitei pe care trebuie să o presteze şi care de cele mai multe ori se poate reduce la noţiunea extrem de cuprinzătoare a bunei credinţe (bona fides);
b) – o funcţiune de avertizare prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligaţiilor asumate va atrage după caz oprobiul moral şi sancţiunile legale potrivit cu fapta pe care a săvârşit-o, care îmbracă adesea haina bunei credinţe;
c) – o funcţiune axiologică, în sensul că prin jurământ se cere de obicei respectarea şi apărarea unor valori fundamentale care intră în zona de aplicaţie imediată a conduitei persoanei care depune;
d) – o funcţiune juridică, în sensul că jurământul leagă pe depunătorul acestuia cu o obligaţie juridică şi nu numai morală, ceea ce înseamnă că în cazul nerespectării cu rea credinţă a acestor obligaţii se va putea atrage răspunderea civilă, disciplinară, administrativă, penală, după caz.
Motto – FUNDAMENTUM IUSTITIAE EST FIDES
(CICERO)
E. BUNA CREDINŢĂ, VECTOR PRINCIPAL ÎN FORMAREA INTIMEI CONVINGERI
A MAGISTRAŢILOR ŞI SOLUŢIONAREA SUB JUST TEMEI A CAUZELOR JUDICIARE.
Voi începe analiza acestor aspecte prin a reproduce câteva din consideraţiunile expuse de T. BUTOI şi V. ZDRENGHEA privind definirea intimei convingeri:
“Intima convingere este o stare psihologică comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit despre anumite fenomene, evenimente, situaţii, etc.
În drept intima convingere este starea psihologică a persoanelor răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna credinţă, care sunt împăcate cu propria lor conştiinţă morală, care i-a călăuzit în aflarea adevărului prin utilizarea mijloacelor legale consecutive stărilor de fapt stabilite.”
Autorii au pornit în examinarea acestui concept de la descrierea pe care a făcut-o Hegel “ultimul cuvânt în decizie îl constituie convingerea subiectivă şi conştiinţa (animi sententia), aşa cum, în ce priveşte dovada care se sprijină pe declaraţii şi mărturii ale altora, jurământul rămâne garanţia ultimă, deşi subiectivă.”
Este evidenţiat prin aceste precizări subiectivismul deciziilor pe care le ia magistratul dar mai ales componenta psihologică firească pe care o are instituţia deliberării relevată cel mai adesea printr-un adevărat drept la intimă convingere a celui care pronunţă o hotărâre judecătorească.
Însă cele mai importante concluzii care se pot trage din examinarea instituţiei deliberării şi al dreptului la intimă convingere ne-o oferă autorii prin următoarele precizări edificatoare:
“Prin urmare şi instituţia deliberării are o componentă psihologică mai puţin relevată în literatura de specialitate.
Oricum, procesele psihologice ale deliberării pot fi surprinse în motivarea hotărârilor judecătoreşti care sunt opera gândirii magistraţilor şi care volens-nolens, încorporează şi psihologia lor.”71
Această componentă psihologică a instituţiei deliberării şi a intimei convingeri a magistratului este piatra de încercare a întregii justiţii, fiind foarte importantă din punct de vedere al practicii judiciare.
Pentru faptul că buna credinţă a magistraţilor poate fi surprinsă în economia considerentelor conţinute în hotărârea judecătorească, fie în forma probităţii profesionale, fie în forma erorii, care poartă numele în această materie de eroare judiciară.
Tocmai de aceea motivarea hotărârii judecătoreşti este de o importanţă egală cu celelalte părţi ale ei, respectiv practica şi dispozitivul.
De exemplu lipsa motivării hotărârii judecătoreşti atrage casarea ei cu trimitere spre rejudecare . (Tm, s III civ. dec. nr. 1172/1991).
Nu interesează aici efectele pe care le poate produce o hotărâre judecătorească care prezintă vicii, cât ne interesează, faţă de tema în discuţie, buna credinţă şi principiul aflării adevărului, doi factori, pe lângă mulţi alţii, de care este ţinut magistratul în exercitarea prerogativelor legale.
Reprezentantul concret al puterii judecătoreşti nu are dreptul şi nici interesul să se lase purtat de fluviul psihologic al aproximaţiilor, al contradicţiilor, al satisfacţiilor trecătoare şi al erorilor. Pentru că altfel se poate ajunge la adevărate drame judiciare cu efecte deosebit de marcante pentru sănătatea psihică şi morală a întregii societăţi civile, de care nici magistratul nu este scutit.
Principiul aflării adevărului este unul dintre cele mai importante fundamente ale ideii de justiţie în genere şi al dreptului procesual, în special, iar erorile judiciare sunt consecinţa ignorării şi chiar a eludării a acestor două valori fundamentale ale justiţiei oricărei naţiuni – buna credinţă şi adevărul. În dreptul procesual civil, principiul aflării adevărului este consacrat la art. 130, alin. 3, care obligă pe judecător “să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor”.
În dreptul procesual penal îl regăsim la art. 3 care spune astfel: “în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei precum şi cu privire la persoana făptuitorului.” Acest articol este coroborat în practica judiciară cu art. 1 C.proc.pen. ce defineşte scopul procesului penal, citez: ”constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.”
Ori, profesioniştii dreptului cunosc foarte bine cât de sinuos poate fi drumul spre adevăr.
El, adevărul, există întotdeauna. Odată cu săvârşirea unor fapte concrete se poate afirma cu siguranţă că există o realitate obiectivă cu privire la aceste fapte şi la urmările lor, deci un adevăr obiectiv, care există indiferent de consideraţiunile subiective ulterioare care se fac spre a ascunde sau a exagera acest aspect (alea iacta est).
Adevărul, în practica şi teoria juridică, cunoaşte două forme:
adevărul obiectiv, adică existenţa unei corespondenţe fidele între realitatea faptelor şi demersul judiciar către cunoaşterea acestor fapte;-
adevărul judiciar, adică este adevărat ceea ce a fost stabilit prin instrumentele probatorii legal obţinute.-
Tocmai de aceea este şi scopul în care legiuitorul a stabilit un veritabil sistem de garanţii şi drepturi procesuale care are ca obiectiv principal realizarea egalităţii părţilor în faţa intimei convingeri a judecătorului cu rolul firesc de a se realiza aflarea adevărului în cauză şi orientarea justă a actului de justiţie.
De ce aceste precizări aici? Deoarece confuzia de la nivelul cunoaşterii comune a formelor de adevăr nu trebuie să impieteze asupra desfăşurării actelor judiciare.
Este inadmisibilă potrivit criteriului bunei credinţe practicarea artei patologice a jumătăţilor de adevăr şi a logicii indestructibile a manipulării cu rea credinţă a conştiinţelor umane.
Aceste ştiinţe malefice creează acea “bestie socială” care devine un 2specialist în teoria haosului”. Aceste tare primitive ale totalitarismului şi alienării sociale trebuiesc reprimate fără scrupule, cu atât mai mult cu cât ele vin să vicieze actul de justiţie.
Pentru că afirm aici şi acum – mai multe feluri de adevăr înseamnă nici un adevăr. Aceasta este valabilă şi în cadrul practicii judiciare concrete, fără a se ajunge la vreun paradox terminologic. Deoarece explicaţia este foarte simplă şi mai ales de bun simţ semantic. Totdeauna există posibilitatea ca fiecare parte implicată în duelul judiciar să aibă propria sa opinie subiectivă cu privire la adevărul în cauză, în pricină, dar aceasta înseamnă, până la proba contrarie, că afirmă un adevăr subiectiv cu privire la partea sa de dreptate subiectivă pe care doreşte cu insistenţă să şi-o aproprie, însă în finalul dezbaterilor judiciare vom putea vorbi despre un adevăr judiciar, care poate sau nu să reprezinte adevărul obiectiv.
Ori, în căutarea adevărului obiectiv în desfăşurarea faptelor este peremptorie. pentru că de aici se va porni în calificarea juridică a faptelor şi în individualizarea retribuirii lor potrivit principiului moştenit de la romani – sum jus cuique tribuere (a da fiecăruia ce este al lui), adică în definitiv, de a se face DREPTATE.
Pentru că drept este să pedepseşti o conduită frauduloasă bazată pe reaua credinţă şi drept este să-i aperi drepturile şi interesele celui de bună credinţă, pentru că just este să aplici sancţiuni bine individualizate potrivit cu faptele reprobabile pe care le-au săvârşit părţile din proces, iar nu să se ignore retribuirea fiecărei fapte (sum jus) potrivit cu conformitatea sau dimpotrivă cu eludarea ei faţă de normele în vigoare (cuique tribuere).
Acest aspect reprezintă cheia de boltă a actului de justiţie.
Deoarece, în orice speţă concretă, DREPTATEA nu poate fi decât unică la fel cu adevărul obiectiv – două feluri de dreptăţi înseamnă nici un fel de dreptate, ci dimpotrivă.
Sau aşa cum spuneau părinţii dreptului, “summum jus, summa injuria” (câte dreptăţi, atâtea nedreptăţi).
Justiţia modernă trebuie să urmărească DREPTATEA OBIECTIVĂ şi nepărtinitoare pe temeiurile legale şi ale statului de drept, iar nu dreptatea subiectivă aşa cum o înţelege fiecare, iar faţă de acest obiectiv generos şi deloc utopic, buna credinţă reprezintă puterea divină cu care sunt investiţi magistraţii ca să alunge din forul justiţiei mentalitatea primitivă a “bestiei sociale”, indiferent că ea se află de o parte sau alta a barei.
Buna credinţă este puterea virtuală care mijloceşte actul de justiţie , este dreptul imprescriptibil al puterii judecătoreşti de a ţine cont de buna credinţă a justiţiabililor dar este şi obligaţia slujitorilor ei, de a crede în ea şi de a o aplica.
Buna credinţă este sabia cu două tăişuri, cu care justiţia retează “lanţul slăbiciunilor” umane şi cu care împarte dreptatea de zi cu zi, este instinctul ancestral de conservare al omului social privit sub specie juris şi este prin urmare singura cale către DREPTATE.
DREPTATEA – o valoare inestimabilă pe care nu pot să o înţeleagă spiritele meschine şi egoiste.
Ori, dreptatea este perfect posibilă în România, dacă se are în vedere în primul rând matricea morală a poporului de pe aceste plaiuri mioritice, şi nu în ultimul rând, cu atât mai mult cu cât DREPTATEA este o valoare constituţională (art. 1, alin. 3 Const) şi ea nu trebuie să rămână un simplu ideal, ci trebuie să fie în mod real garantată de către puterile statului român în general, cât mai ales de către puterea judecătorească, în special.
Aceasta este o chestiune vitală pentru naţiunea noastră, deoarece românii au crezut dintotdeauna în această valoare, chiar dacă în viaţă le-a fost dat de puţine ori să o afle.
Aşa cum menţiona distinsul profesor M. T. Oroveanu, dreptatea înseamnă totul pentru români, citez:
“Termenii menţionaţi în documentele istorice – drieptul sau drept înseamnă dreptate, adică judecată după conştiinţă şi după echitate, nu numai după lege(…). În concepţia poporului român dreptatea este superioară legii.
Românii au sacrificat totul pentru a obţine dreptate. Simţul nostru de dreptate este dacic, iar de la romani am moştenit simţul legii şi al dreptului.
Romanii fac distincţie între dreptate şi legalitate, adică respectarea legii. ei sunt adversari ai magiei profesionale şi ai abstracţiunilor.
Pentru români dreptatea este viaţă şi adevăr. Dreptatea este frământarea omului şi se confundă cu realitatea.”
În finalul acestei disertaţii interdisciplinare doresc să mai fac o ultimă remarcă: afirmarea adevărului şi a dreptăţii nu este ceva imposibil şi abstract, ci este ceva absolut concret, o realitate palpabilă, pentru că de acolo de unde vine minciuna şi nedreptatea, de acolo poate veni, prin forţa de catarsis a bunei credinţe, şi adevărul şi dreptatea, pe care oamenii le caută cu precădere în orice altă parte şi în oricare alt loc, din păcate, numai în conştiinţa şi în labirintul personalităţii lor nu.
*
* *
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. D. Gherasim – Buna credinţă în raporturile civile juridice, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1981.
2. C. Oprişan – elemente de morală în conceptul de bună credinţă, Studii şi Cercetări juridice, Nr. 1, 1970
3. Petre Anca, Maria Ioana Eremia – Efectele juridice ale bunei credinţe în dreptul civil, rev. Justiţia nouă, Nr. 12, 1965.
4. Al. Volansky – Essai ďune definition expresive du droit basée sur ľidée de bonne foi, Thése, Paris, 1930.
5. F. Gorphe – Le principe de la bonne foi, Paris, Dalloz, 1928.
6. R. Vouin – La bonne foi – Notion et role actuels en droit francais, Thése, Paris 1939.
7. A. Breton – Des effets civils de la bonne foi în: Revue Critique de la legislation et de jurisprudence, Nr. 2, 1926.
8. G. Vallet – De ľinfluence de la bonne foi sur la possesion imobiliere, Thése, Lyon, 1880.
9. J. Jaubert – Des effets civiles de la bonne foi, Paris 1899.
10. M. T. Cicero – Opere alese (De oficiis) Edit. Claivers, 1973.
11. G. Ripert – La regle morale dans les obligations civiles – 3-eme edition, Paris, 1935.
12. L. Josserand – Les mobiles dans les actesjuridiques de droit privé, Paris, 1928.
13. Wächter – Die bona fides, Leipzig, 1871.
14. K. G. Bruns – Des wessen der bona fides, Berlin, 1872.
15. Aubry et Rau – Cours de droit civil francais, Paris, 1897, vol. IV.
16. L. Josserand – De ľabus de droit, Paris, 1905.
17. Lo Monaco – Enciclopedia giuridica, vol. I, Roma.
18. Fr. Geny – Science et technique juridique, vol. II.
19. Giorgio del Vecchio – Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1992.
20. Vălimărescu Al. – Tratat de Enciclopedia Dreptului, Ed. Al. T. Doicescu, Bucureşti, 1932.
21. Adam Popescu – Teoria Dreptului – Ed. Fundaţiei România de Mâine, curs, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti 1996.
22. I. Hatmanu – Istoria doctrinelor juridice, curs, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti, 1993.
23. Irina Moroianu Zlătescu – Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, curs, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti, 1996.
24. V. D. Zlătescu – Drept comparat privat; Geografie juridică, curs Ed. Fundaţiei România de Mâine, Universitatea Spiru Haret, Bucureşti, 1995.
25. E. Molcuţ, D. Oancea – Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993.
26. M. Lubrici, I. Ceterchi – Teoria Generală a Dreptului, Ed. Universităţii Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1991.
27. P. C. Valachide – Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I, II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994.
28. D. Florescu – Sancţionarea abuzului de drept, R.R.D., nr. 2, 1973.
29. I. Stoenescu, S. Zilberstein – Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
30. V. Negru, D. Radu – Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
31. I. Bâtlan – Introducere în istoria şi filosofia culturii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
32. Mircea N. Costin – Drept Comercial Internaţional – ghid alfabetic, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1987.
33. Herbert Spencer – The morals of trade în Essay Scientific, Political and Speculative, Londra, 1868.
34. D. D. Şaguna – Drept financiar şi Fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti,1994.
35. D. Popescu, A. Năstase, F. Coman – Drept Internaţional Public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994.
36. Al. Roşca – Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
37. Şt. Odobleja – Psihologia consonantistă şi cibernetica, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978.
38. N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea – Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992.
39. N. C. Matei – Psihologia relaţiilor morale interpersonale, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1979.
40. A. Ciopraga – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 1979.
41. I. Dogaru – Valenţele Juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
42. I. Szczepanski – Sociologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
43. S. M. Rădulescu, M. Piticariu – Devianţă comportamentală şi boală psihică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989.
44. T. Kuhn – Structura revoluţiilor ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1976.
Suplimentar
45. L. Ţopa – Cum cultivăm inteligenţa în relaţiile interumane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
46. K. Leonhard – Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
47. D. Cristea – Structurile psihosociale ale grupului şi eficienţa acţiunii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984.
48. I. Grigoraş – Principii de Etică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
49. * * * – Binele şi Răul, Ed. Ştiinţifică, 1978.
50. Liubomira Miros – Echitate şi dreptate, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
51. V. Dabu – Despre Dreptul şi Arta apărării, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.
52. S. Ghimpu, Al. Ţiclea – Retorică, texte alese, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993.
53. T. Cătineanu – Elemente de Etică – vol. I, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1982.
54. V. D. Zamfirescu – Etică şi psihanaliză, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
55. T. B. Butoi – Psihanaliza Crimei, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996.
56. D. Smântânescu – Crimele umanităţii, Ed. cortega, Bucureşti, 1996.
57. P. Ţuţea – Omul, Tratat de antropologie creştină, Ed. Timpul, Iaşi, 1992.
58. A. Toffler – Şocul viitorului, Ed. Politică, Bucureşti, 1973.
Acest text reprezinta concluziile tezei de licenta alcatuite cu ocazia elaborarii
“Paradigmei psihologice a bunei credinte in statul de drept”
– astazi cunoscuta sub numele de DEONTICA UNIVERSALA A BUNEI CREDINTE – ©
© COPYRIGHT AV ANGHELUS ION GABRIEL
In loc de concluzii
S-ar putea spune ca, in stiinta dreptului, cu greu se poate gasi un domeniu atat de divers care sa aiba totusi un fir calauzitor comun.
Mai mult decat atat, asemenea unui filon*de aur inca insuficient exploatat buna credinta leaga o serie de instilutii juridice, ceea ce face posibila, dar mai ales necesara, examinarca modulni care actioneaza in fiecare dintre ele. (D. Gherasim).
Din aceasta perspectiva. nu pare deloc exagerata afirmatia care evoca posibilitatea iminenta de constituire a unei noi discipline jnridice – “dreptul bunei credinte.”
Fiecare dintre aspectele viu dezbatute ale acestui fenomen in literatura juridica clasica sau
moderna, vin sa se constituie prin ele insele in niste preocupari aparte ce pot forma obiectul de studiu al unei sectiuni distincte sub patronajul stiintific al acestei noi discipline.
Dincolo de perspectiva unei adevarate emulatii in. elaborarea de noi studii in materia bunei credinte, mai specializate si mai aprofundate, reamintesc ca scopul prezentei dizertatii a fost acela de a scoate din nelucrare acest concept si de a-l ridica in lumina nuantata a realitatilor stiintei juridice moderne, de a realiza o unitate de expunere in acest domeniu foarte complex, si deci de a infatisa o perspectiva generala asupra diversitatilor naturilor juridice pe care le imbraca fenomenul psihologic al bunei credinte.
Daca acest scop va fi fost atins, ramane de vazut, insa pe langa necesitatea descrierii succinte a
diverselor sale trasaturi si trecerea in revista a principalelor efecte juridice pe care buna credinta le produce in practica, trebuie precizat ca prioritatea declarata inca de la inceput a fost reprezentata de scoaterea in evidenta a complexului de fapte psihologice ce caracteizeaza acest concept, domeniu destuI de neglijat, cu rare exceptii, in literatura noastra juridica din ultima jumatate de secol.
Este relevant faptul ca doctrina juridica si curentele de gandire juridica prezente in literatura de specialitate au achiesat de multa vreme la perspectiva psihologica din care trebuia analizat fenomenul juridic al bunei credinte.
Aceasta atitudine intima, pur psihologica, care tine de morala in general, si de resortul constiintei si personalitatii umane, in special, este si va trebui sa fie totdeauna, studiata si interpretata in scopul asigurarii echilibrelor, deoarece buna credinta, ca principiu juridic, prin chiar elementele sale intrinseci, se dezvaluie ca una dintre conditiile primordiale ale existentei reale a libertatii si demnitatii fiintei umane, indiferent de circumstantele in care s-ar afla si, mai mult, este chiar o conditie ” sine qua non ” a progresului civilizatiei umane.
Amanrea”sine die” a recunoasterii bunei credinte …drept un adevarat.. “vinculum juris,” intre partenerii sociali, nu va rezolva niciodata problema scaderii permanente a prestantei sociale, deoarece ignorarea culpabila a deontologiei interelatiilor umane, neglijarea psihologiei in drept si, nu in ullimul rand, omiterea aspectelor legate de procesele psihologice secventiale care privesc buna sau reaua credinta, de la nivelul conduitei interne umane, ne descrie exact realitatile derivei in care se afla lupta impotriva raului social si incapacitatea istorica , ce pare inexplicabila a oamenilor de a-si apropia mai binele social.
Realilatile dure ale unei lumi adesea fenomenologice, guvernate de interese antagonice ce par
ireconciliabile, fragililatea unor echilibre instabile pe fondul adeseori intalnit al puterii discretionare, al fixatiilor hazardate si al consecventei patologice uneori, de aplicare rigida a legii numai in “litera” nu si “in spiritul legii”, realizeaza deja o imagine foarte tulburaloare si inhibanta pentru ratiunea existentei umane.
Ideea ca abuzul si incalcarea legii pot fi produse de catre oricine, in orice mod si in orice moment, fara sa existe un instrument juridic viabil si selectiv de riposta instantanee, care sa fie eficient, dar mai ales simplu de utilizat in prevenirea, desconspirarea si anihilarea eventualelor efecte nefaste ale unor asemenea fapte ce poarta amprenta dominata a relei credinte, devine de asemenea, extrem de descurajanta.
Mai mult, realitatile vietii juridice concrete ne demonstreaza ca subiectul de drept este
intotdeauna suspectul posibil al unei vulnerabilitati, adesea contagioase, in fala incoerentei aplicarii si respeclarii regulilor precise care reglementeaza jocul democratic al intereselor din mediul social.
In acest plan al decelarii binelui de rau, singurul antidot recamandabil este reprezentat de a
formula de alchimie juridica foarte veche si pe care societatea moderna de la sfarsitul acestui mileniu si inceputul unui nou mileniu, se straduie din rasputeri sa oimpuna in practica cotidiana a vietii umane –
Insa, realitatea juridica romaneasca, demonstreaza permanent ca in anumite circumstante ” ingredientul fundamental ” al acestei “formule” devine extrem de volatil in raport cu celelalte doua, – bona fides dispare rapid in raport cu / jus / lex /.
In aceasta ordine de idei, se impune recunoasterea bunei credinte ca o institutie juridica moderna, care a evoluat catre cea mai avansatai generatie de instrnmente juridice, care pot oferi o eficienta si o precizie aproape CIBERNETICA* in utilizarea ei,
( Nota bene ! – Cibernetica* – stiinta care are ca obiect studiul matematic al legaturilor si comenzilor si
controlului in sistemele tehnice si in organismele vii din punctul de vedere al analogiilor lor formale (DEX, Academia Romana, Ed, Univers Enciclopedic, Bucuresti,1996)
Exercitarea drepturilor subiective si a obligatiilor corelative de catre subiectii de drept poate si trebuie sa fie supusa, atunci cand este necesar , unui examen vigilent si transant, potrivit elementelor intrinseci ale bunei credinte(intenite dreapta, diligenta,liceitate,abtinere de la prejudiciere).
Trecerea acestui “examen ” al bunei credinte in exercitarea drepturilor subiective, va marca sensul real al existentei valorilor fundamentale ale libertatii si demintatii umane , “Maxima coexistenta”Kantiana si de ce nu , “criteriu absolul al justului”.
Abia atunci va capata sens ideea pragmatica pe care parintii dreptului (romanii) o asezau la baza exercitarii nestingherite a drepturilor subiective:”NEMINEN LAEDIT QUI SUO JURE UTITUR” *(nimeni nu vatama – nu este respunzator de eventualele prejudicii cand se foloseste de un drept al sau”) sau altfel spuu acest dicton: “NIHIL INJUSTE AGIT QUI SUO JURE UTITUR”**(nimeni nu intreprinde ceva injust cand isi exercita dreptul sau”).
Aceste adagii juridice latine, ( dealtfel foarte corecte si utile) sunt foarte putin utlilizate in ziua de astazi, datorita confuziilor create in mentalitatea juridica , de interpretarea eronata a teoriei “abuzului de drept ” si , de ce nu , a diferitelor interese mechine manifestate in doctrina si practica judiciara care argumentau restrangerea dreptului subiectiv absolut (mai ales in sistemele comuniste si dictatoriale) si extinderea ariei relativitatii drepturilor subiective ale oamenilor( Ori, de ex.:dreptul de proprietate- ori este un drept absolut, ori numai e deloc, est inexistent. – nu se poate concepe ” un drept de proprietate “relativa”- ).
In organizarea institutionala a statului de drept,” regulile jocului democratic sunt foarte precis delimitate”
Astfel este necesar ca individul uman sa aibe sentimentul certitudinii ca regulile de drept vor fi respectate in mod egal de catre toti membrii comunitatii in care traieste si , pe cale de consecinta , faptul ca cei care isi asuma riscul incalcarii deliberate a acestor reguli, vor fi depistati si pedepsiti in timp util , prin mijloace legale si aboslut simple.
In acelasi timp orice membru al socitetatii trebuie sa aibe siguranta respectului absolut al demnitatii sale umane si al libertatii de actiune , din moment ce recunoaste si aplica buna credinta aceste reguli obligatorii , generale si impersonale care reglementeaza conduita exterioara a subiectiilor de drept intr-un cadru social dat – legea.
Mai mult decat atat , MOTIVATIA INCLINARII , PROPENSIUNII CATRE DEONTICA BUNEI CREDINTE VA TREBUI SA CREEZE ACEL MEDIU SOCIAL ECONOMIC SI JURIDIC IN CARE ORICE OM SA POATA FI FERIT DE FONDUL COMPLEX AL SICANELOR LA CARE ESTE POSIBIL SA FIE EXPUS IN EXERCITAREA DEPLINA , CU BUNA CREDINTA, A DREPTURILOR SI LIBERTATILOR SALE, altfel fiind spus ,
SA FIE PROTEJAT DE ATITUDINEA MANIFESTA DE REA CREDINTA SAU DE EROARE IN CARE SE AFLA INDIVIZI IZOLATI ORI CHIAR O COLECTIVITATE UMANA SAU AUTORITATI, CARE TIND SA-L AGRESEZE NEJUSTIFICAT.
Aceasta motivatie catre buna credinta este ESENTIALA , deoarece la modul generic, orice discriminare grosiera ,abuzurile,frauda,perfidia,duplicitarismul sau mai simplu spus orice incalcare arbitrara a drepturilor si libertatilor umane,prin urmare asamblu delitctelor produse impotriva omului coduc la OPRIMAREA DEMINTATII SI LIBERTATII UMANE , ajungandu-se in cele mai nefericite cazuri chiar la negarea lor, iar in cazurile extreme la crima , cu consecinte iremediabile pentru conditia umana.
Sensul conceptului de DEMNITATE UMANA devine mult mai profund ,mai ales daca se are in vedere conceptul de “UNICITATE IN DIVERSITATE A PERSOANEI UMANE ” , concept care imbraca forma unui imperativ categoric al existentei umane si al NORMALITATII SOCIALE , uncitate in diversitate ca valoare inconmensurabila ce se reflecta pregnant IN TOATE FORMELE DE INTERELATIE UMANA.
“In fond , – spunea acad . Stefan Milcu – unicitatea in diverstitate a fiintei umane ne arata caracterul monstruos al oricarei crime, tocmai pentru ca elimina din existenta o unicitate irepetabila ” (vezi in acest sens opiniile acad Stefan Milcu in articolul sau intitulat PLEDOARIE PENTRU UNICITATE IN DIVERISTAEA PERSOANEI UMANE publicat in revista OPINIA NATIONALA – EDITURA FUNDATIEI ROMANIA DE MAINE – NR. 81 DIN 13 FEB 1995)
In acelasi sens , consider ca unicitatea in diversitate a PERSONALITATII UMANE ne arata caracterul odios al oricarui abuz , a oricarei negari legale , juridice, economice, sociale a demnitatii se personalitatii proprii fiintei umane ca entitate psihosociala.
Lipsa bunei credinte ca atitudine psihologica, cu implicatii strict juridice,ne arata gravitatea oricarui delict premeditat al relei intentii,a fraudei, a perfidiei, a abuzului, chiar si a “simplului” abuz de drept , deoarece prin aceste manopere ignobile se elmina din competitia fireasca ce trebuie sa existe intre membrii societatii sansele egale ca o PERSONALITATE IREPETABILA SA AIBE ACCES LA DEZVOLATAREA SI AFIRMAREA LEGITIMA a propriei sale valori si nu in ultimul rand se pierd sansele irepetabile ce pot exista ca aceasta personalitate irepetabila se produca anumite noutati inestimabile in domeniul vietii cotidiene – materiale sau spirituale ;artistice sau culturale ; tehnice sau stiitifice , care pot sa propulseza in mod nebanuit de surprinazator progresul civilizatiei comunitatii umane in care traieste, sau al umanitatii in general.
Fiecare om recunoaste ca BUNA CREDINTA ESTE CEA MAI NEINSEMNATA DINTRE LEGI SI CA , IN ACELASI TIMP , EA ESTE , TOTUSI , CEA MAI RESPECTATA . Aceasta , se stie, nu este insa si suficienta pentru asigurarea echilibrelor sociale daca nu se aplica pe un suport juridic stabil.
Buna credinta trebuie sa reprezinte legea primoridala care trebuie respectata la nivelul conduitei interne,exact asa cum dreptul obiectiv este cel care prevaleaza la nivelul conduitei exterioare.
Abia acum Dreptul, in cele trei sensuri ale sale – dreptul obiectiv, dreptul subiectiv si stiinta dreptului, va putea deveui cel mai puternic factor de progres al civilizatiei umane, iar justitia va putea dispune de o “arma” de temut in planul decelarii binelui social de raul agresiv care impresoara citeodata societatea umana pana la inabusire.
Este foarte important de retinut faptul ca procesele psihologice ale gandirii,respectiv conduita
interna a unui subiect de drept, trebuie sa faca totdeauna obiectul unui drept absolut de libertate, insa atunci cand libertatea de gandire nu se misca in limitele largi ale dreptului si ale moralei pozitive, atunci ea devine absurda si primejdioasa pentru libertatea conduitei celorlalti, cu atat mai mult cu cat conduita exterioara a
inclividului in speta probeaza indubitabil periculozitatea sociala a faptelor si urmarilor lor, dedusa prin mijloacele obisnuite de investigatie. Coroborarea celor doua atitudini ale oamenilor este absolut necesara.
Altfel iesirea din cercurile vicioase ale erorii care marcheaza pana la epuizare libertatea si demnitatea umana devine imposibila si va fi curmata fie de reaua credinta biruitoare fie de somnolenta ratiunii celui de buna credinta, sau exact asa cum spunea Goya – “Somnul ratiunii naste monstri”.
Nu mai putin relevanta este si ideea generoasa care se desprinde din preambulul actului de constituire a Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (4 nov, 1946) prin care se proclama ca: “razboaiele luand nastere in spiritul oamenilor, in spiritul oamenilor trebuiesc ridicate conceptiile despre apararea pacii,,.(vezi dr. Irina Moroianu Zlaescu – despre UNESCO, in Protectia juridica a drepturilor omului”- curs – Universitatea “SPIRU HARET” Buc. 1996,p. 38)
Dincolo de diversitatea argumentelor pertinente care vin sa demonstreze impactul categoric pe care-l are buna credinta in mediul social, mai trebuie subliniat faptul ca, aproape de cumpana mileniilor “trestia ganditoare” (B, Pascal) se vede nevoita sa-si sprijine existenta pe ratiune si pe spiritul mereu treaz pe care i-l
poate oferi din plin doar inlelegerea profunda a modulni de actiune a doua valori perene proprii numai omulni ca fiinta detenninata psiho-social, respectiv onestitatea: (prudenta, ordinea, temperanta, loialitatea) si in special buna credinta: (intentia dreapta, diligenta, liceitatea si abtinerea de la lezarea altuia).
Paradigma psihologica a bunei credinte vine in spiritul sau sa contureze modelul juridic de relationare A ANTAGONISMELOR ECHILIBRANTE care se desfasoara sub LEGEA DINAMICULUI CONTRADICTORIULUI (Stephane Lupasco),lege pe care o consider ca fiind absolut inca caracteristica fundamentala a oricarui sistem juristictional .
Principiul contradictorialitatii, atit de utilizat in practica jurisdictionala , demonstreaza, fara indoiala , premizele prin care deontica principiului bunei credinte si LOGICA DlNAMICULUI CONTRADICTORIU– (vezi in acest sens conceptia originala a lui Stephane Lupasco in lucrarile urmatorilor autori:V.Sporici- “Logica dinamica a contradictoriului”, colectia “idei contemporane,Bucuresti,ed. Politica 1983,sau in – Sorin M. Radulescu si Mircea Piticariu – “Devianta comportamentala asi boala psihica”- ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1989, pag 147)- vin sa ne ofere o perspectiva pertinenta utilizarii faptelor psihologice, antagonice ce caracterizeaza buna credinta si mai mult decat atat, o noua perspectiva in gandirea juridica prin care profesionistii dreptului sa gaseasca intotdeauna modalitatea
transanta de discriminare a conduitelor umane externe , luand permanent in calcul elementele intrinseci ale bunei credinte ca fenomen juridic, fapt care va conduce la coroborarea indisolubila a faptelor interne eu cele externe si implicit cu urmarile lor, ceea ce va conduce la o interpretare de mare acuratete a activitatilor subiectnlui de drept investigat in ancheta judiciara, ajungandu-se prin aceasta, foarte aproape de idealul unor solutii juridice compIet exacte in activitatea concreta a instante1or de judecata.
Este evident ca fenomenul juridic al bunei credinte presupune ,asadar un fenomen psihologic foarte complex care apare la prima vedere dificil de interpretat din punct de vedere legal.
Insa lucrurile stau cu totul altfel.
Din punct de vedere al psihologiei judiciare a studia cu acuitate acest complex de fapte psihologice antagonice: – intentia dreapta, // reaua intentie); * diligenta (prudenta //lipsa de diligenta (imprudenta grava); *liceitatea (ordinea) // iliceitatea (dezordinea); * abtinerea de la lezare (temperanta)// lezarea voluntara a altuia (exaltarea) – nu mai pare deloc un lucru complicat cu atat mai mult cu cat stabilirea bunei sau relei credinte este o problema de fapt pe care magistratii o fac in mod regulat in aplicarea zilnica a dreptului.
Este deja un truism, reamintirea regulii potrivit careia orice subiect de drept trebuie sa exprime in fata instantei judecatoresti o conduita bazata pe buna credinta, in general sau in special atunci cand se afIa sub prestare de juramant, adica bona fides in acceptiunea pe care i-a dat-o Cicero, respectiv existenta celor doua stari de concordanta:
1)- “Veritas & 2) Constantia”, adica conformitatea intre ceea ce omul gandeste si ceea ce el afirma. (sinceritate in cuvinte) si conformitatea intre cuvintele si actele sale (fidelitatea in actiunile sale.
Dar aceasta nu inseamna respingerea de plano a tuturor artificiilor de argumentare, fiiud ingaduita chiar minciuna inocentasi tot arsenalul etic de metode de aplanare a posibilelor obstacole in aflarea adevarului obiectiv, insa in cadrul dinamicii anchetei judiciare, bazate pe contradictorialilate, duelnl judiciar trebuie circumscris limitelor “bonei fides interpartes”, ca atitudine reciproca de fair play care va pune de fiecare data la respect fie pe “actor”, fie pe “reus” (sau reprezentantii acestora, aparatori sau acuzatori) in momentul in care acestia ies din limitele morale si legale ale atitudinii lor interne dar mai ales externe (usor de probat de altfel), fatai de demersul obiectiv al probaliunii pe care dominus litis (judecatorul) el insusi de buna credinta o va asigura prin exercitarea prerogativelor sale.
Prin extrapolarea analogica la mediul social generic, se poate afirma ca limitele interne ale criteriului moral al onestitatii si celei ale bunei credinte (bonei fides) sint suficient de generoase pentru ca actiunile, elocinta si argumente1e artei retorice folosite cu inteligenta de catre persoane demne si integre sa poata permite tot arsenalul etic al metodelor de influentare a intimei convingeri a auditoriului in scopul depasirii dificultalilor inerente actului de intercomnnicare interpersonala, a prejudecatilor sau de ce nu de desconspirare a relei credinle si a faptelor ignobile oriunde s-ar afla.
Insa trebuie retinut ca potrivit criteriului universal al onestitatii,si in special al bunei credinte (bona fides), insolenta, insinuarile stupide, “elocinta de caine” (dupa o expresie plastica a lui Appius), minciuna sfruntata, simularea ori disimulare ipocrita, perfidia cupida, care adesea tine loc de inteligenta, inducerea si mentinerea premeditata in eroare in scopul de prejudiciere, frauda fatisa, impostura, sarlatania, escrocheria, imprudenta grosiera, exaltarea s.a,m.d. sunt inadmisibile si trebuiesc reprimate fara scrupule si in limp util, mai inainte ea efecte ale acestor fapte reprobabile sa poata ajunge la un grad mare de pericol care devine uneori insurmontabil.
Acestea nu sunt decat niste realitati cotidiene care populeaza din plin mediul social, fiind palpabile de catre orice individ-insa fiecare personalitate umana acorda semnificalii diferite in funclie de datele intrapsihice fata de existenta unei situatii comune pentru totii membrii comunitatii umane, participand pe cale
de consecinta, la insasi imbogatirea mediului, a experienteiei colective social umane.
In aceasta ordine de idei, privind limitele etice si legale ale fenomenului psihojuridic al bunei credinte, drept argument probatoriu al perenitatii acestor adevaruri infailibile, citez aici si acum cateva dintre judecatile de valoare pe care marele profesor de retorica si juris consult roman Marcus Fabius Quinlilianus ni
le-a lasat in memorabila sa “INSTITUTIO ORATORICA”:
<>…, < motiv >scop> mijloc decizia>efectul>deliberarea efect> verificare efect +motiv> evaluare mijloc>evaluare efect>decizia> conexiune inversa> da capo
Este de retinut ca perioada „interna”, are anumite determinari secventiale ale actului de conduita distingandu-se chiar „ secvente interne”, psihice ale actului respectiv :
A –“ in constiinta va apare ideea de a actiona onest sau nu, conform sau nu cu preceptele morale si juridice si tot in constiinta apare reprezentarea urmarilor acestei atitudini ( intima convingere). Constiinta DELIBEREAZA asupra savarsirii faptei si asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotarari si tot constiinta este cea care va decide daca modul de actiune, conduita asupra careia s-a purtat deliberarea urmeaza a fi savarsita (DECIZIA).
B- Odata terminat procesul de luare a unei hotarari, se produce o trecere de la manifestare de vointa spre concretizarea conduitei prin efectuarea de fapte fizice externe – acte materiale, palpabile prin mijloacele obisnuite de investigare .
In fond,
in aplicarea cotidiana a dreptului juristii traiesc zilnic aceasta experienta rutiniera si verifica empiric aceste categorii juridice subiective( intentie, culpa, vointa, rea credinta,etc.)
Faptul psihologic- ( ca moment al vietii constiente ce implica o selectare rationala a fenomenelor) – a fost dintotdeauna un instrument de calificare juridica si de individualizare a faptelor umane.
Dinamica intimitatii functionale a bunei credinte implica dezvaluirea cibernetica a structurilor sale functionale pe doua mari tronsoane distincte:
I. Primo :
TRONSONUL CIBERNETIC al
” BIO-FEEDBEACK-ului determinismului secvential “–
( schema dinamica a feedbeack-ului intern ).
II. Secundo :
TRONSONUL CIBERNETIC “ANTAGONIST -(bona / mala fides)”
Nu paradoxurile conceptuale intereseaza…
Potrivit
LEGII LOGICULUI DINAMICULUI CONTRADICTORIU
(lege care explica cel mai bine dinamica sistemelor antagoniste.
( vezi teoria sistemica antagonista – Stephane Lupasco ).
Juristii si psihologii trebuie sa urmareasca functionarea consonantista a acestui sistem viu, complex, pe toate interfatele sale determinante de la nivelul psihismului uman.
Rezultatele vor fi pe masura asteptarilor. Va fi acea implinire a DEZIDERATULUI MIRCEA DJUVARA. Acea „necesitate inexorabila de psihologie judiciara” in scopul gasirii in practica a unor .
Acest ideal al „ solutiilor complet exacte” in cauzele judiciare trebuie sa fie miza pentru care … chiar si… juristii trebuie sa se sacrifice atat in cercetare cat si in aplicarea cotidiana a dreptului.
Mai mult functionarea cibernetica a acestor doua tronsoane ale bunei credinte este chiar verificata in practica de catre psihologia judiciara moderna.
Este chiar conexiunea stiintifica a “SINDROMULUI RELEVANT” din biodetectia judiciara ( vezi tehnica investigarii conduitelor simulate – sistemul „ lie detector”).
Este visul de aur al tuturor generatiilor de juristi.
Functionarea cibernetica a bunei credinte psihologice este explicata in clar prin dinamismele antagoniste echilibrate si prin aceasta se deschide o noua perspectiva asupraCONPREHENSIBILITATII CONDUITEI interne umane, raportata la faptele sale exterioare.
Potrivit legilor LOGICII DINAMICULUI CONTRADICTORIU*** conduita „ devianta” apare drept consecinta unui „dezechilibru” ce consta in primejdia precumpanirii unor forte psihice, morale, axiologice, fata de celelalte, antagonice, in dezvoltarea despotica a pulsiunii unora negative in detrimentul celorlalte pozitive.
Ca sistem viu, antagonist, buna credinte are capacitatea de naturala autoreglare, ca orice sistem bio-psihic normal.
Sistemul va fi supus la randul sau legitatii raportului dintre fortele de „ actualizare” si „potentializare”.
Va capta si accepta in interior valorizarea sau va respinge si elimina pulsiunea negativa.
Analiza secventiala a bio-feedbeack-ului indus pe scala itemilor va indica tensiunile din sistem.
Sistemul va fi cu atat mai rezistent cu atat cu cat le este mai greu fortelor psihologice antagoniste de a scapa din echilibrul care determina intensitatea lor egala, pulsionala, antagonista; De a „scapa” prin “actualizarea unei forte psihice” pe seama “potentializarii” celeilalte.
Vectorul buna sau reaua credinta va rezulta aproape matematic din compunerea si selectarea fortelor intrinseci rezultante.
Buna credinta este un tot unitar care dezvaluie cel mai bine marile oscilatii umane intre cele doua extreme, intre conduita inscrisa in limitele largi ale normalitatii si conduita devianta, intre intre alegere psihologica a determinarii (mobilului) actiunii subiectului uman cat si in raportarea sa la rezultatul conduitei sale externe ca raspuns la stimulii exterioritatii.
Functionarea interfatelor psihologice nu este completa fara a lua in calcul si dinamica dimensiunilor morale axiologice juridice care la randul lor sunt diferite in anumite perioade istorice.
Marea „nevoie de normalitate sociala” a psihicului uman.
Obligat sa se raporteze la altii si la complexitatea valorilor morale si juridice si ca atare sa-si selecteze motivatiile, sa decida, sa actioneze, sa-si evalueze continuu rezultatele, intr-o alerta oscilatorie repetitiva in scopul alegerii conduitelor de urmat.
Parafrazand-ul pe Stefan Odobleja ( intemeietorul psihologiei consonantiste in Romania ) –
buna credinta este stiinta armoniei si echilibrului intre sine si societate.
Stiinta reactiilor intre indivizi si arta de a le emite.
Oscilatia alternativa intre actiune si reactiune, intre rau si raspundere, intre cainta si consolare.
Buna credinta este chiar indicele nivelului prestantei sociale.
Daca bazele teoretice ale deonticii bunei credinte sunt surprinse in „modelul interpretarii cibernetice a bunei credinte”, deontologia tipica a bunei este expresia aplicarii pragmatice a acumularilor stiintifice din metafizica bona fides si vizeaza dezideratul transpunerii eficiente in practica de zi cu zi a dreptului a acumularilor din domeniul acestei institutii juridice fundamentale.
Un excelent exemplu al utilizarii criteriului bunei-credinte in deontologia profesionala este oferit chiar de
psihologia judiciara din perspectiva analizei activitatilor judiciare ale autoritatii cu atributii specifice in sfera penala :
(vezi „Psihologie judiciara”,Ed. Sansa SRL,Bucuresti 1992- N.Mitrofan,T.B.Butoi,V.Zdrenghea).
Citez:
In acest plan al decelarii „Binelui de rau”
singurul „antidot” recomandabil este reprezentat de o “formula foarte veche de alchimie juridica” pe care societatea moderna se straduieste din rasputeri sa o impuna in practica cotidiana :
“ JUS – LEX – BONA FIDES-.”
Realitatile juridice romanesti demonstreaza zilnic ca omul este totdeauna „ suspectul „ posibil al unei vulnerabilitati (adesea contagioase) in fata incoerentei aplicarii legilor care reglementeaza jocul intereselor din mediul social.
Atitudini si mentalitati.!
Tot in practica romaneasca se demonstreaza permanent ca in anumite circumstante „ingredientul „ fundamental al acestei formule (honestum-bona fides) devine extrem de “ volatil” in raport cu celelalte doua (jus, lex).
Societatea nu poate cere moralitate si buna credinta daca nu este capabila sa o cultive si sa o ocroteasca.
– va urma –
© COPYRIGHT AV ANGHELUS ION GABRIEL
FORTA RENASTERII JUSTITIEI ROMANE
( CONTINUARE III )
Nota bene – DEONTICA – “STIINTA a ceea ce ar trebui sa fie
© COPYRIGHT AV ANGHELUS ION GABRIEL
FORTA RENASTERII JUSTITIEI ROMANE
DEONTOLOGIA BUNEI CREDINTE – de la metastiinta la pragmatism socio-juridic;
STRUCTURILE APLICATIVE ALE DEONTICII BUNEI CREDINTE:
– CRITERIUL DEONTIC BUNA CREDINTA
– – ETIOLOGIA CONFLICTULUI PRIMAR :
(- teza „BONA FIDES VERUS ABUSUS”)
– DEONTOLOGIA LEGALA si socio-profesionala
Odata inteles in profunzime talcul functionarii sociale a acestei institutii juridice in recostructia dezvoltarii nationale, efectele benefice ale aplicarii energice si consecvente ale politicilor pozitive specifice bunei credinte nu vor intarzia sa apara.
Mai devreme, sau mai tarziu, instinctiv se va intelege ca la nivelul actual de primitivism al prestantei sociale, evolutia jocurilor de interese socio-economice va atinge o plafonare vexanta, cu impact negativ asupra intregii societati, efectul de bumerang izbind in plin marea masa sociala, intorcandu-se cu efecte previzibile chiar si impotriva celor care isi conserva si care chiar incearca sa-si dezvolte egoist privilegiile asezate pe aceste speculatii de conjunctura de care au profitat.
Alegerea apartine constiintei sociale, ca sumum al constiintei membrilor societatii, unici si umili, fiecare in singuratatea sa subiectiva :
– conservatorism, duplicitarism feroce, coruptie, anarhie protejata- ori – libera initiativa, demnitate individuala, intronarea legii, stat de drept, justitie, dreptate si protectie sociala.
Tocmai lipsa unei deontologii socio-juridice, ca politica de stat ne arata la orice pas indolenta si duplicitarismul feroce prin care frivolitatea romaneasca se simte la ea acasa
intr-o dulce „ complicitate” patriarhala tipic romaneasca.
Faptele psihologice anterior analizate ne indica explicit utilizarea CRITERIULUI DEONTIC AL BUNEI CREDINTE ca instrument juridic prin intermediul caruia se pot construi seturi de norme deontologice imperative specifice mai multor activitati profesionale, in scopul reformarii si reabilitarii functionarii institutionale eficiente a structurilor statului de drept.
De asemenea CRITERIUL DEONTIC BONA FIDES poate fi utilizat cu succes in „radiografierea” disfunctionalitatilor institutionale din societatea romaneasca actuala .
NB: DEONTICA – “STIINTA a ceea ce ar trebui sa fie”.
Solutiile tehnice nu vor intirzia sa apara.
Trebuie , mai intai sa existe intelepciunea ca sa se recunoasca prioritatea explicita a faptului ca deontica bunei credinte nu este o teorie abstracta si complicata, ci este un veritabil
SISTEM DE GANDIRE SI ACTIUNE PRAGMATICA ce poate fi aplicat in viata de zi cu zi, fara a fi necesara o logistica extraordinara, nedepinzand de alocarea vreunui buget exagerat.
Este chiar punctul de pornire in reformarea mentalitatilor romanesti si este constanta necesara a filozofiei spiritului de aplicare a unei strategii coerente, dinamice si articulate de dezvoltare a natiunii romane.
Mai mult, poate fi
Si, Este modul de recuperare a „ratacirilor post decembriste” si este poate, singura sansa de „ardere a etapelor” prin care Romania trebuie sa-si recastige locul in randul tarilor civilizate si dezvoltate economic, printr-o exploatare eficienta a potentialului national pe care –l detinem.
Un adevar simplu, demonstrat istoric, potrivit caruia spiritul precede si determina dezvoltarea economica:
Prin anul 1910, marele nostru savant SPIRU HARET in „ MECANICA SOCIALA” distingeatrei mari categorii de cauze ale determinarii sociale ale unei natiuni:
1.CAUZE ALE DETERMINARII ECONOMICE
( grad de fertilitate al solului, clima, bogatii naturale, comunicatii, infrastructura, aptitudinile populatiei pentru comert si industrie, vigoarea ei fizica, modul de distributie al avutiei nationale, inventiile, cresterea sau descresterea populatiei, etc.).
2.CAUZE DE NATURA INTELECTUALA
( grad de inteligenta – medie, maxima, natura aptitudinilor intelectuale, grad de instructie si educatie, dezvoltarea stiintelor, a artelor si a tuturor ramurilor culturii, a valorilor sociale, frecventa ivirii geniilor nationale si a oamenilor de vocatie ).
3.CAUZE DE FACTURA MORALA******
( reactiile atitudinale in familie si fata de ceilalti membrii ai societatii temperamentale individuale si de grup, relatiile interetnice, temperamentul natiunilor, normele morale nationale, principiile legislatiei interne, caracterele oamenilor politici si a functionarilor din structurile statului).
Este limpede ca indiferent de imprejurarile faste sau nefaste in care se afla la un moment dat o natiune, cauzele cele mai importante ale determinarii sociale sunt cele DE FACTURA MORALA, acestea fiind singurele care pot inclina decisiv balanta dezvoltarii sociale indiferent de dimensiunea valorica a celor economice si intelectuale ale natiunii respective.
Aceste CAUZE MORALE GENERICE , pot conduce:
1. fie la INVOLUTIE ( criza morala si sociala, conflicte interne, chiar razboi civil,
2. fie la STAGNARE ( tranzitia subdezvoltarii)
1. fie la PROGRES SOCIAL ( democratie, economie de piata, stat de drept, dezvoltare economica, pace si protectie sociala.
Ori, natiunea romana dispune inca de foarte mari premize in realizarea nazuintelor sale,
indeplinind la criteriul determinarii „intelectuale” si „economice”, standarde pe care alte tari nu le au, dar care sunt, cu mult mai dezvoltate economic si social, tocmai pentru ca “determinarea morala” este mult mai bine reprezentata istoric, genetic in cultura acestora.
Si, mai mult, continua sa fie mult mai coerente social si moral. Cu rezultate economice pe masura.
Chiar din acest punct de vedere DEONTICA BUNEI CREDINTE indica explicit enormul potential de redresare a determinarii moral- generice nationale, in efortul iesirii din actuala subdezvoltare postdecembrista. De inlaturare a “neputintelor puterilor statului “ in asigurarea progresului economic si social. De restabilire a increderii in institutiile statului nostru de drept.
BUNA CREDINTA ca institutie juridica va fi singurul „catalizator” al reformarii mentalitatii perimate.
Prin aceasta reconsiderare a principiului juridic al bunei credinte se va asigura cu siguranta remontarea atitudinii psihice, sociale si mai ales remontarea atitudiini , juridice, LEGALE in mediul romanesc, fata de obiectivul precis al unui progres social si economic constant.
Si daca „Mecanica sociala romaneasca” refuza sa functioneze normal, se datoreaza in primul rand faptului ca instrumentele politice, economice si juridice folosite pana acum sunt inca neviabile tocmai pentru ca le lipseste acea energie a spiritului deontic.
Se pot schita cu titlu de exemplu cateva domenii prioritare de aplicabilitate imediata in care deontica BONA FIDES trebuie sa-si puna amprenta:
a. LEGISLATIE
– obiectivul elaborarii unor legi clare, simple care sa respecte logica juridica, potrivit deonticii psihologice de impact al aplicarii legii respective; eliminarea anarhiei si hatisului legal , declansarea codificarii moderne, adaptarea si modernizarea legislatiei romane la standardele internationale.
– obiectivul impunerii in legislatia romaneasca ( sfera normelor imperative si onesative) a obligatiei respectarii anumitor drepturi si interese legitime pe baza conduitei de buna credinta ( discriminare pozitiva, negativa, sanctiuni ).
– Obiectivul ridicarii pe un nou prag discriminator a raspunderii juridice potrivit deonticii bunei credinte ( raspunderea civila, disciplinara, administrativa, penala).
Individualizarea judiciara potrivit criteriului BONA FIDES in zonele in care exista un criteriu obiectiv (prin punerea accentului pe latura subiectiva a actiunii umane):
– categoriile juridice : intentie, culpa, rea credinta – vezi modelul scalar de interpretare BONA FIDES a conduitelor umane. Pornindu-se de la latura obiectiva a actiunii agentului ( palpabila prin mijloacele obisnuite de investigare) parcurgandu-se itemii scalari de individualizare potrivit deonticii BONA FIDES.
– Seturi de norme privind refacerea procedurilor perimate romanesti. Excluderea normelor perimate, reconstruirea procedurilor in scopul celeritatii solutionarii cauzelor judiciare, urmandu-se deontica sansei de afirmare a drepturilor si intereselor legitime ale justitiabililor cu respectarea egalitatii de tratament si de acces in fata justitiei si a autoritatilor.
Norme juridice privind autoritatile publice inclusiv magistratii prin care , pe de o parte sa se evite posibilitatea sa fie mai presus de lege, evitarea deontica a traficului de influenta si a coruptiei, iar pe de alta parte asigurarea demnitatii si protectiei profesionale a scestor functii publice, protectie procedurala, profesionala, salarizare corespunzatoare, recompense publice pentru merite deosebite. De asemenea, sanctiuni severe pentru cei care trateaza cu dispret deontologia si sunt gasiti vinovati – proceduri.
–
b. – SFERA EXECUTIVULUI –
STATUL SI DEONTOLOGIA FUNCTIEI PUBLICE
– norme clare ale relationarii functionarului public cu beneficiarul actului din sfera serviciilor publice centrale si locale.
– Deontica organizarii eficiente a serviciilor publice.
– KNOW-HOW DEONTIC BONA FIDES privind simplificarea procedurilor birocratice sufocante, eliminarea „formelor fara fond”, a mentalitatii „ de ce simplu cand se poate complicat”, stoparea proliferarii absurditatilor birocratice, evitarea surselor etiologice de coruptie si de trafic de influenta specifica „ birocratiei patologice „. Cadru de lucru civilizat in sfera serviciilor publice centrale si locale, eliminarea surselor de umilire si de hartuire birocratica a cetateanului.. De asemenea norme clare de deontologie profesionala pe fiecare „ fisa de post public”, raspunderi si sanctiuni, recompense.
– Obligativitatea respectarii juramantului functionarului public – (deontica bona fides).
c. SFERA JUSTITIEI
1. Problematica administrarii eficiente a actului de justitie – norme active specifice deonticii BONA FIDES prin care trebuie evitat ca justitia sa nu fie un instrument de „ tortura” si de „ macinat destine umane”, stiindu-se ca principalul scop al justitiei este de a infaptui ACTUL DE DREPTATE si nu doar de aplicare rutiniera la gramada a legii, doar in litera ei, justitiabililor si cauzelor deduse judecatii.
2. Statuarea pe insemnele justitiei a cuvintelor : “JUS”;” LEX “; “BONA FIDES”
3. Preocuparea pentru elaborarea legislativa a unor seturi de norme active in scopul eficientizarii actului de justitie:
3./1 EXCEPTIA DE REA CREDINTA
– procedura exceptiei MALA FIDES , efecte juridice, sanctiuni transante.
3./2 INSTITUTIA BUNEI CREDINTE in dreptul material si procedural romanesc ( reconsiderarea principiului juridic al BUNEI CREDINTE ).
3./3 CRITERIUL DEONTIC BONA FIDES ca instrument metodologic de reconstruire a functionarii moderne a justitiei ( vezi norme juridice privind activitatea magistratilor ).
3./4 CRITERIUL DEONTIC PRIVIND CONSTRUIREA UNOR SISTEME MODERNE provenite din deontica BONA FIDES ( exemplu : deontica institutiei individualizarii raspunderii si a pedepsei – metodologia juridica si tacticile judiciare deontice de penetrare a conduitei simulate sau a relei credinte a infractorului – elaborarea SISTEMELOR INTELEGERILOR JUDICIARE SUPRAVEGHEATE in scopul aflarii intregului adevar in cauza, a descoperirii tuturor consecintelor infractiunii, solutionarea sub just temei a cauzelor judiciare).
4. Elaborarea altor sisteme printr-o deontica conferita de BONA FIDES unor sisteme sau proceduri eficiente cum ar fi : – SISTEMUL DE REINSERTIE A INFRACTORILOR PRIMARI; SISTEMUL DE PROTECTIE AL MARTORILOR IMPORTANTI; SISTEMUL DEONTIC AL PROBATIUNII; SISTEMUL RECORD- ului ( antecedente pozitive si negative), etc.
5. De asemenea deontica BONA FIDES trebuie sa conduca la institutionalizarea unei deontologii profesionale tipice BONA FIDES absolut necesara in organizarea statului de drept:
– CODUL DE CONDUITA AL FUNCTIONARULUI PUBLIC;
– CODUL DEONTOLOGIC AL JUDECATORULUI;
– CODUL DEONTOLOGIC AL PROCURORULUI;
– STATUTUL SI CODUL DEONTOLOGIC AL POLITISTULUI;
– DEONTOLOGIA PERSOANELOR CARE ADMINISTREAZA BANUL PUBLIC;
– STATUTUL SI DEONTOLOGIA CADRELOR MEDICALE;
– STATUTUL SI DEONTOLOGIA CADRELOR DIDACTICE;
– DEONTOLOGIA PROFESIONISTULUI MASS-MEDIA;
– DEONTOLOGIA PARLAMENTARA;
– DEONTOLOGIA FUNCTIEI EXECUTIVE;
Toate acestea trebuie sa conduca la niste concluzii nebanuit de utile fata de forta acestei institutii juridice in mediul social romanesc.
Nu este o probleme de metastiinta, cat este o problema de aplicare in practica de zi cu zi a solutiilor pragmatice ce pot rezulta din acest domeniu miraculos.
Societatea romaneasca are dreptul sa renasca prin calea cea mai fireasca :
BONA FIDES, vs. ABUSUS .
De retinut , acestea nu reprezinta decat cateva exemple minimale dintre cele mai diverse sfere de aplicare pragmatica a deonticii bunei credinte in scopul reformarii functionarii institutionale a structurilor statului de drept.
In organizarea institutionala a statului de drept regulile jocului democratic sunt foarte precis delimitate, fiind necesar ca individul uman sa aiba sentimentul certitudinii ca regulile de drept vor fi respectate in mod egal de catre toti membrii comunitatii in care traieste si pe cale de consecinta faptul ca cei care isi asuma riscul incalcarii deliberate a acestor reguli, vor fi depistati si pedepsiti in timp util.
Orice membru al societatii trebuie sa aiba siguranta respectului absolut al drepturilor si a demnitatii sale umane, inclusiv a libertatii de actiune, din moment ce recunoaste si aplica cu buna credinta aceste reguli obligatorii generale si impersonale care reglementeaza conduita exterioara si interioara a subiectilor de drept intr-un cadru social dat.
Motivatia inclinarii catre deontica bunei credinte, va trebui sa creeze acel mediu in care orice om, in timp util, sa poata fi ferit de fondul complex al sicanelor la care este posibil sa fie expus in exercitarea deplina si cu buna credinta a drepturilor si libertatilor sale, altfel fiind spus, sa existe posibilitatea practica si usor de utilizat de a fi protejat de atitudinea manifesta de rea credinta sau de eroare in care se afla indivizi izolati ori chiar o colectivitate care tinde sa-l agreseze sau sa-i compromita sansele in mod nejustificat.
Aceasta motivatie catre buna credinta este esentiala deoarece, orice discriminare grosiera, abuzurile, frauda, coruptia, perfidia, in genere incalcarea arbitrara a drepturilor si libertatilor umane conduce in final la oprimarea demnitatii si libertatii umane , ajungandu-se chiar la negarea lor iar in cele mai nefericite cazuri, la extrema, la suprimarea vietii, cu consecinte iremediabile pentru conditia societatii umane.
„ Unicitatea in diversitate a fiintei umane „ ne arata caracterul monstruos al oricarei crime, tocmai pentru ca prin aceasta se elimina din existenta o unicitate irepetabila „ – sublinia acad. Stefan Milcu.
Fiecare om recunoaste.. ca astazi, buna credinta pare cea mai neinsemnata dintre legi , dar, in acelasi timp, ca BUNA CREDINTA este totusi este cea mai respectata lege imuabila.
Aceasta simpla constatare sociala ubicua, nu este insa si suficienta pentru asigurarea echilibrelor sociale, daca nu se aplica pe un suport stabil.
Buna credinta trebuie sa reprezinte legea primordiala care trebuie respectata la nivelul conduitei interne, exact asa cum dreptul obiectiv este cel care prevaleaza la nivelul conduitei externe.
Abia atunci DREPTUL, in cele trei sensuri ale sale, dreptul subiectiv * ; stiinta dreprului*, Buna credinta* ar putea deveni cel mai puternic factor de echilibru si de progres al civilizatiei umane, iar JUSTITIA va putea dispune de o arma de temut in planul decelarii binelui social, de raul agresiv, care impresoara cateodata societatea umana pana la inabusire.
„ Somnul ratiunii naste monstrii „ – Goya.
Nu este doar un dicton celebru, dar in Justitia statului de drept si in democratie, monstruozitatile si aberatiile legilor absurde, ori a procedurilor care impiedica aflarea adevarului si incalcarea demnitatii umane nu au ce cauta. In acelasi timp nici faptele psihologice de rea-credinta de la nivelul anumitor functionari abuzivi ai autoritatii judiciare nu isi mai pot gasi locul.
Lipsa bunei credinte ca atitudine psihologica cu implicatii strict juridice, ne arata gravitatea oricarui delict premeditat, a relei intentii, a perfidiei, a abuzului, fie el si abuz de drept, a coruptiei,
deoarece prin aceste manopere ignobile se elimina din competitia fireasca ce trebuie sa existe intre membrii societatii , sansele egale ca o oarecare personalitate irepetabila sa aiba acces atat la dezvoltarea si afirmarea legitima a propriei sale valori cat mai ales sansele irepetabile ca aceasta personalitate, irepetabila , sa promoveze si sa produca anumite noutati inestimabile in viata cotidiana concreta – valori materiale ori spirituale, artistice sau culturale, tehnice sau stiintifice care pot si vor putea sa propulseze in mod nebanuit de surprinzator progresul civilizatiei umane.
Metaforic, este vorba de obligatoria legitimare si asigurare a unei mentalitati sanatoase in „ traficul” intereselor legitime si sociale pe marile” autostrazi” ale economiei de piata si a statului de drept in mediul social,
fiind vorba de punctele esentiale care vor avea impact major in reformarea mentalitatilor si a moravurilor vremii, eliberarea de prejudecati si, pe cale de consecinta,
odata cu instalarea bunei credinte si a probitatii in relatiile socio-juridice se va ajunge cu siguranta la declansarea uriaselor energii pozitive, care se afla in stare de latenta in fiecare personalitate umana unica si irepetabila care se afla in directa consonanta cu unitatea in diversitate a poporului roman.
Este vorba de o provocare pe care o adresez celor care intuiesc iminenta emulatie privind acest domeniu miraculos in mediul social romanesc.
Chiar intre ideeile fundamentale care au condus la edificarea UNESCO converg si se regaseste imperativ si analiza si raspunsul la principiul combaterii factorilor care stau la baza “conflictului originar” :
In chiar preambulul actului de constituire a Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie ,Stiinta si Cultura ( UNESCO – 4.nov.1946 ) se proclama cu titlul de indemn:
„ razboaiele luand nastere in spiritul oamenilor, in spiritul oamenilor trebuie ridicate conceptiile despre apararea pacii”.
Nu este o intamplare ca abuzul provine din reaua credinta manifesta , si tocmai de aceea buna-credinta trebuie sa stopeze abuzul”, Stiut fiind, “ca orice conflict primar sau litigiu este intretinut in mod artificial prin reaua-credinta manifesta … tinzandu-se ( prin lipsa de onestitate ) la exercitarea abuziva a drepturilor si obligatiilor partilor litigante, creandu-se in timp un cerc vicios din care nu se poate iesi decat prin onestitate ori buna-credinta exercitata ca atare – ( loialitate, ordine,prudenta, temperanta, … intentie dreapta, diligenta, liceitate, abtinere de la lezare ).
“Quod erat demonstrandum” ! – Av IG Anghelus ”
(Legile deontice ale “ Tezei conflictului originar” -av AIG )
© COPYRIGHT AV ANGHELUS ION GABRIEL
DESCRIEREA CONCENTRICITATII DINAMICE A MATRICELOR LOR , DREPTUL SI MORALA
-VEZI TEORIA LUI BENTHAM COROBORATA CU SCHITA EXPLICATIVA ALATURATA UNDE SUNT DESCRISE SFERELE CONCENTRICE ALE DREPTULUI IN RAPORT CU MORALA RAPORTATE LA BIPOLARITATEA VALORILOR VECTORILOR – BINELUI/RAULUI SOCIAL
LA PARADIGME PSIHOLOGIQUE DES BONNE FOIS DANS L’ETAT DE DROIT-
© COPYRIGHT AV. ANGHELUS ION GABRIEL
( va urma )
Project : DEZVOLTARI PRACTICE ALE DEONTICII BONA FIDES
” Paradigma psihologica a bunei credinte in statul de drept “
“INFO AGORA”
Solutii de Know How Deontic Bona Fides
©Copyright NEW Know-How Deonthic , BONA FIDES:
Av. ANGHELUS ION GABRIEL
Proiectul nr. II
( Forma schematizata*)
Project for Romania
:
–Citizen Fast IT Feedback Information Kiosk
–
( “Agora Informationala“)
e-”INFO AGORA”
( Proiect de know-how deontic pentru RETEAUA PUBLICA de utilizare in regim de feedback a chioscurilor informationale)
DEONTICA BONA FIDES
Consolidarea STATULUI de DREPT
JUS LEX
BONA FIDES
©Copyright Av. ANGHELUS ION GABRIEL
De ce este NECESAR si eficient sistemul “INFO AGORA” ?
- Accesul la informatiile si la serviciile publice este un drept fundamental al cetateanului român
, drept de care acesta poate beneficia mult mai eficient , mai ales prin intermediul tehnologiei informatiei utilizate prin acest sistem fiabil si compact – de tip ” INFO AGORA” ( e@IA; e-IA )
- Este de remarcat ca proiectele MIP din domeniul „e-governement” sunt laudabile, dar nu sunt si suficiente , chiar daca permit permit o noua viziune in furnizarea de informatii publice pentru cetateni , este de remarcat ca prin sistemul Privat “Info Agora” costurile bugetare guvernamentale pot reduse inlocuite prin managementul si investitiile unor companii private specializate ce vor face acest feedback informational prin intermediul mijloacelor IT potrivit cu cerintelor de informatie ale cetatenilor si in spijinul guvernului de a aduce la cunostinta contribuabililor rezultatele oficiale , masurile si proiectele de guvernare
- Paradoxul dezvoltarii, in regim privat, a retelei de tip “INFO AGORA” ( e@IA; e-IA ) este ca acest sistem privat accesibil si democratic va demonstra in practica ca nu numai ca va degreva statul de obligatia unor cheltuieli bugetare in domeniul informational , dar in mod cert, se va obtine in plus si un randament managerial si financiar mult mai mare – pentru faptul ca in scurt timp va exista o crestere a locurilor de munca in acest domeniu pentru specialisti si , in plus, se vor intoarce la bugetul de stat sume de bani constand in impozite pe profit si pe veniturile realizate in aceasta retea informationala.
- Aceste proiecte permit eliminarea interactiunii „directe” dintre cetatean si functionarul public, asigurând astfel transparenta si impartialitatea modului în care serviciile publice sunt furnizate cat si modului democratic prin care cetateanul poate comunica sigur si eficient cu factorii de decizie din domeniul administratiei. locale si centrale.
Un exemplu minimal de eficienta informationala “Info Agora” :
- La ora actuala , desi este obligatorie cunoasterea legii, ( “nemo censetur legem ignorare“) cetateanul roman este pus practic in imposibilitatea acesului rapid si eficient la textul de lege oficial publicat chiar in Monitorul Oficial al Romaniei. Costurile de accedere la lege sunt mari pentru cetateanul roman , fiind obligat din cauza deficientelor de difuzare a legii sa apeleze la intermediari cate impun taxe de abonament uneori greu suportabile . Desi s-au depus eforturi de informare gratuita si rapida prin paginile web ale programului e-guvenare, cetateanul totusi nu are accesul rapid si eficient la o simpla lege cautata de el sau la o simpla informatie specializata fie din cauza nereactualizarii paginilor, fie din deficiente de concepere a informarii cetatenilor, fie chiar din cauza retelei utilizate, spaming.-ului, costurilor de acces la Inter Net, etc. etc.
- Este de notorietate ca accesul rapid la lege si informatie, intercomunicarea cetateanului cu functionarii autoritatilor publice centrale si locale sau cu alesii sai in Parlamentul Roman, amplifica potentialul Legii accesului la informatii , lege care devine astfel un “instrument de lupta împotriva coruptiei pentru ca permite accesul liber al cetatenilor la informatiile si documentele de interes public, obligând institutiile publice sa puna la dispozitia solicitantilor orice informatie care nu se încadreaza la exceptii”
Initiativa MIP de pana acum este deosebit de importanta pentru ca încurajeaza democratia de tip participativ si obliga institutiile publice la un plus de transparenta si responsabilitate fata de cetatean.
Actiunea guvernamentala este si va trebui completata si puternic conjugata cu alte actiuni concrete ale societatii civile, asa cum va fi promovat acest sistem privat intitulat atat de simplu si de sugestiv : – “INFO AGORA”.
Sistemul e-”INFO AGORA”
e@IA
Sala Locala e-IA
Pentru
Programul pilot* e-” Info Agora“
se vor urmari si respecta cateva principii * de baza ale sistemului e-IA: (* Sub titlu exemplificativ)
- Realul acces al cetateanului la legislatia recent actualizata si la informatiile utile si mai ales la cele de interes public – la costuri simbolice.
( de notat sistemul se autointretine incepand de la minimum 6 terminale/sala Net “e-IA ” locala – de la aceasta limita in sus apar profiturile nete in reteaua INFO AGORA).
- Comunicarea datelor va avea ca scop: Informarea reciproca in sist. feedback atat de necesara societatii civile , cetatenilor, ONG, etc cat si aautoritatilor politice si administrative. Se va urmari : >> Dezvoltarea si intarirea spiritului civic , cat si maturizarea democratica a societatii civile, dezvoltarea mentalitatii specifice statului de drept , atat la nivelul cetateanului , cat mai ales la nivelul functionarului public;
- Realizarea feedback-ului informational intre guvernati si guvernanti, intarirea statului de drept; incurajarea dialogului intre cetateni,
accesul la Topuri de dialog, dezbateri si informatie pe teme date sau alese de cetateni, de web master-ri sau de catre autoritatile publice locale sau centrale ; Incurajarea dialogului si deschiderea catre colaborari culturale, economice, profesionale cu cetateii UE si din intreaga lume civilizata; Formarea si incurajarea DEPRINDERILOR DEMOCRATIEI PARTICIPATIVE (Agora);
- Sistemul va fi cel mai puternic instrument ( actualizat la zi ) de DATE spontane de STATISTICA si CONSULTARE a guvernului cat si opozitiei in problemele cetatenilor
- Instrument eficient pentru cresterea spiritului civic
in sprijinul STRATEGIEI si PROGRAMULUI NATIONAL DE COMBATERE A CORUPTIEI , Un puternic factor spontan de schimbare a mentalitatii cetatenilor pentru ca vor fi incurajati si protejati in activitatea de a accesa si sesiza spontan abaterile si actele de coruptie intalnite in activitatea lor pe canalele directe din paginile web existente deja la institutiile publice destinatare ; de asemenea, va fi cel mai prolific sistem in obtinerea de date referinta, direct de la sursa, pentru si prin sondajele de opinie, pentru consultari si/sau referendumuri ori pentru obtinerea de date necesare mass-media, cat mai ales ca va fi si un instrument eficient de comunicare directa cu cetatenii in egala masura destinat atat puterii cat si opozitiei pentru luarea deciziilor corecte in chestiuni care tin de continuitatea si armonizarea deciziilor politicilor nationale;
- Sistemul “Info Agora” va fi conceput pentru
Operarea de Audiente oficiale in direct (web cam) cu oficiali din Ministere, din Parlament, cu secretari de stat, purtatori de cuvant, cu senatori cu deputati din diferite comisii paramentare, cu diferitele autoritati din MI, MJ, PNA, ANPC-OPC, RAR , Camerele de Comert , Prefecturi, Primarii etc.
- Fuctionarea serviciului public “Info Agora” va asigura criteriul unui “Factor educational stimulativ pentru completarea si mentinerea nivelului crescut de cultura generala a cetatenilor”
– Vor fi organizate doua sectiuni distincte de acces la informatie : –pentru adulti si pentru copii – (Bibloteci de date si link-uri pe domenii specializate – pagini web- de : Stiinta , arta, poezie, colectii de stiri si de ziare, sport, politica domenii profesionale si utilitare). Factor de stimulare a combaterii a analfabetismului propriu-zis cat si de combatere a analfabetismului informatic. Pentru copii se va asigura accesul la informatia IT vizand publicitatea comerciala a unor programe utilitare si aplicatii soft destinate varstei lor, potrivit ofertelor si drepturilor firmelor producatoare, date si noutati in domeniu pentru stimularea interesului si educarea creativitatii tinerei generatii . Reteaua v-a asigura topuri de fidelitate si chiar cursuri oficiale de studiu pentru obtinerea permisului de conducere a calculatorului .
- De asemenea, sistemul va asigura o mai buna protejare impotriva infractionalitatii informatice, va asigura si un inalt standard de calitate si siguranta utilizatorilor ” e-IA”- ( “Info Agora”)
Evident , conceptul e-IA,
va putea fi extins si exportat si in alte tari membre UE, mai ales in noile democratii sud-est europene ca Produs 100% Romanesc Marca Inregistrata, in solutii de Know How Deontic , plus toate solutiile aferente de software si hardware ce vor fi dezvoltate strict sub protectia drepturilor de autor .
Rezultatele pozitive obtinute in Romania vor deveni cea mai buna reclama pentru cererile si ofertele de preturi la care acest nou produs economic si democratic se va vinde de la sine.
DESCRIEREA estimativa a RETELEI Publice e -”Info Agora“
(Va urma )
PROIECTUL Nr. 1
Project for ROMANIA :
PROGRAMUL de INFORMATIZARE JUDICIARA si de
INTERACTIVITATE COMPUTERIZATĂ
SISTEMUL de INFORMATIZARE JUDICIARA, de PREVENTIE si COMBATERE DEONTICA a ABATERILOR, ERORILOR si CORUPTIEI JUDICIARE
Sistemul
“M.A.J.O.R.”
CSM MJ / RO
“
Monitorizarea Activitatilor Judiciare si Organizarea Reformei – CSM- MJ“
” DEONTICA BONA FIDES”
Consolidarea STATULUI de DREPT
JUS LEX BONA FIDES
©Copyright Av ANGHELUS ION GABRIEL
* Exemplificari:
Avantajele* metodelor si principiilor de functionare
ale aplicarii Sistemului deontic de informatizare judiciara- M.A.J.O.R.*:
Schimbarea totala si ireversibila in bine a desfasurarii activitatii de infaptuire a actului de justitie., renasterea increderii in Justitia romaneasca si consolidarea definitiva a puterii judecatoresti in Statul de Drept. Intronarea definitiva a rigurozitatii, ordinii, solemnitatii si demnitatii actului de infaptuire a justitiei in sedintele de judecata
- Eliminarea si chiar prevenirea SPONTANA a coruptiei cu iz disciplinar ,disparitia traficului de influenta, a falsului intelectual, in activitatile judiciare, stoparea abuzulului in serviciu contra intereselor persoanelor, a denegarii de dreptate… etc. si, in general, prevenirea si eliminarea malversatiunilor judiciare, a subtrefugiilor de culise, eliminarea sicanelor exterioare, straine actului civilizat de judecata.
- Scaderea drastica a fraudelor si a erorilor judiciare; solutii dinamice catre eficientizare, acuratete si celeritatea necesara solutionarii cauzelor judiciare .
- Ergonomia si acuratetea conduitei profesionale pentru magistratii judecatori si procurori, pentru avocatii si consilierii juridici care pledeaza in cauzele aflate pe rolul instantelor de judecata datorita impactului benefic al procesului de informatizare judiciara, de utilizare rapida a legislatiei nou intrate in vigoare, posibilitatea de informare si de acces facil la practica si doctrima judiciara nationala pe categorii si ramuri de drept.
- Restabilirea instantanee a adevaratelor valori profesionale , aparitia stimulativa unei rapide miscari concurentiale naturale si spontane de inclinare a profesionistilor Dreptului catre aflarea adevarului in cauzele judiciare, catre rigoare judiciara, buna-credinta, pregatire profesionala si eficienta incununata de succes social si profesional , concurenta si echilibru spontan in profesiile care participa la actul de judecata.
- Stimulare si motivatie spontana catre concurenta profesionala ca urmare a tendintei spontane , liber consimtite de asumare a increderii in functionarea obiectiva a sistemului judiciar roman, fata de respectarea drepturilor, obligatiilor , a indatoririlor si virtutilor profesionale , datorita rapidei echilibrari a sistemului judiciar pe baza modernizarii justitiei si refacerii procedurilor perimate , a modificarilor deontice ale legislatiei, si ale tuturor altor garantii procesuale ce vor fi mai usor de pus in practica activitatilor judiciare desfasurate .
- Un numar tot mai mic de hotarari judecatoresti nelegale si netemeinice; Uniformizarea practicii judiciare si a doctrinei la nivel national prin efectul rapiditatii de prelucrare si de informare electronica de la instante folosindu-se acumularile succesive de experiente judiciare pozitive de doctrina si de practica judiciara din bazele de date rulate intre factorii de decizie din M.J. si participantii activi la viata jurisdictionala.
- Noi dimensiuni pragmatice si deontologice in protejarea valorilor supreme ale magistratului , pentru selectarea magistratilor valorosi, daruiti virtutilor profesionale, oferind instrumente ,date digitale, metodologii si proceduri nebanuit de utile pentru C.S.M. si M.J. in avansarea si recompensarea de merit profesional, inclusiv pe aspectul deloc de neglijat- acela de a a obtine in timp scurt esantioane si date obiective in deciziile privind recompensarea si/ sau controlul profesional , promovarea magistratilor valorosi , respectiv, combaterea eficienta si justa a abaterilor profesionale, inclusiv sanctionarea magistratilor care depasesc limitele conduitei deontologice profesionale
- Renasterea increderii si motivatiei in randul profesionistilor Dreptului prin determinarea si elaborarea unei grile benefice de remunerare si recompensare de merit , eliminarea tensiunilor si suspiciunilor care planeaza mai mult sau mai putin intemeiat asupra tuturor celor implicati cu atributii legale in toata paleta activitatilor judiciare
- O noua valorizare si stimulare a magistratilor, oferirea de exemple si modele tinerilor viitori magistrati (auditorii dejustitie)din cadrul exemplelor de pregatire si daruire profesionala existente, la un moment dat, in ierarhia valorica a judecatorilor si in campul activitatii profesionale si deontologice tipice magistraturii.- ( utilizarea la Institutul National de pregatire a Magistratilor de materialelor audio / video la seminarii si pregatirea tuturor tinerilor auditori de justitie in sistem de training aplicativ fata de activitatile judiciare pe care le va desfasura in instantele judecatoresti.).
- O adevarata ridicare a statutului magistratului roman pe cele mai inalte niveluri de independenta , siguranta , respect si demnitate socio- profesionala – un nou prag de INDEPENDETA reala a MAGISTRATULUI ROMAN – si in consecinta o remunerare care sa-i indeparteze orice tentatii si slabicuni de la conduita profesionala.
- Eliminarea definitiva a amestecului arbitrar in atributiile legitime ale judecatorului . Disparitia suspiciunilor nefondate la adresa activitatii profesionale in solutionarea cauzelor judiciare , cat mai ales la adresa dreptului magistratului de a propune solutii judecatoresti obiective, in baza exigentelor si experientei profesionale acumulate , cu multa acuratete juridica, numai potrivit intimei sale convingeri , insa numai in temeiul literei si spiritului legii si pe baza probelor just administrate in cauzele judiciare.
DESCRIEREA conceptuala asupra tehnicii si metodicii
sistemului ” M.A.J.O.R. “MJ / RO
SISTEMUL „M.A.J.O.R.”-C.S.M.-M.J. / RO este proiectat ca centrul vital de reactie si interactivitate informaţională MJ pentru mai buna desfasurare a activităţilor judiciare, prin metodologia deontica de ajustare dinamica in reforma institutionala a JUSTIŢIEI ROMÂNE
.
Implementarea sistemelor de informatizare interactivă judiciara de tip MAJOR presupune următoarele :
1. – Un Centru informatic operativ amplasat In Bucuresti la sediul si in subordinea CONSILIULUI SUPERIOR AL MAGISTRATURII ( reteaua presupune >> ferma de servere, sistem de transmisii date pe canale protejate, calculatoare –(max. 250 unit) , scanere, imprimante etc.)
Pentru modulul metodic M.A.J.O.R. –”Discret
”, (în afară de calculatoare servere, scanere, imprimante), va fi necesară dotarea cu micro-camere de luat vederi, pentru inregistrarea pasiva a sedintelor de judecata, suport de stocare digitala a înregistrărilor audio-video, arhivă protejată strict si operare independentă si secretizata faţă de cealaltă componentă a interactivităţii informaţionale comune –MAJOR –com.
Sistemul este conceput unitar si compact din punct de vedere al IT
&T,
dar
ca METODOLOGIE va functiona in mod obligatoriu
pe doua sectiuni distincte :
1. Metodica comuna : –
MAJOR-”Com” – MJ (Curierat , organizarea m
anagementului din MJ ) sau “
sectinuea comuna informationala”
2.
Metodica operatiunilor speciale : – MAJOR-”Discret” – CSM (Dep. tehnic operativ din CSM)
“Discret ” =>-
Directia Informatii Secretizate,Cercetare , Reforma si
Evaluare Tehnica.
– Fiecare instanţă judecătorească din teritoriu va dispune de un sistem simplu bazat pe un terminal obişnuit al cărui hard şi soft va fi conceput simplu şi eficient pentru:
– Comunicarea interactiva de date intre “centru” si instante privind : statistica judiciara, decizii ,regulamente, ordine si alte date administrative.
– Primirea instantanee a legislaţiei nou intrată în vigoare, mentinerea actualizata la sediul instantei, la dispozitia magistratilor a biblotecii unice MJ de legislatie, de practică judiciară, decizii ale CSJ (ICCJ), etc.; legislatie europeana si comunitara, etc
– Linie de tele-conferinţă, site-uri de comunicare interactivă între şefii instanţelor şi diferitele compartimente de decizie din M.J.
– Utilizarea de e-mail profesional , formarea si utilizarea unor site-uri specializate de informatii profesionale pentru magistrati, canale comune de corespondenta si dezbateri profesionale, prin care magistraţii pot dialoga şi/sau publica articole de specialitate, comunicări ştiinţifice şi multe alte probleme din ştiinţa şi practica contemporană a DREPTULUI, singura conditie fiind utilizarea lor numai in scopuri strict profesionale.
De utilizarea terminalului modului MAJOR com
vor răspunde atat operatorul specializat de intretinere de la instanta cat si Presedintii instanţelor de judecată , care vor asigura condiitiile cele mai simple de confidentialitate in folosirea acestor mijloace profesionale.
Insa, accesul la bazele de date din sistemul metodic “Discret” – MAJOR-”Discret” va fi total protejat si strict controlat de operatorul ( ofiterul -grefier) insarcinat cu gestionarea acestor canale ce vor fi în mod obligatoriu parolate iar sbordonarea ierarhica a operatorului va fi stricta orientata Sefului direct din Departamentul Tehnic, operatiuni speciale din CSM- ( dupa regulamente şi măsuri de confidenţialitate foarte stricte !)
Pentru toate celelalte FUNCTII COMUNE INFORMATIZATE ( sit
e-uri profesionale, e-mail şi de informare legislativă, linie transmitere date statistice, tele-conferinta) se va asigura accesul liber tuturor magistraţilor din cadrul instanţelor, singura condiţie fiind utilizarea numai în scopuri profesionale.
Pe lângă masurile organizatorice şi de logistică, care în general nu sunt complicate şi nu comportă cheltuieli mari, (dacă se aleg soluţiile simple şi fiabile,) in paralel urmează să se adapteze şi legislaţia interna prin modificările necesare actelor normative corespunzatore implementarilor:
– LEGEA pentru organizarea judecătorească 92/1992.-Art.11, 19, 30-37, 47, 55-67-70; Titlul V CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, Art.71-7 ; Titlul VI DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE MAGISTRAŢILOR; Titlul VII RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MAGISTAŢILOR, Art.94 Abateri disciplinare; art 96- „Acţiunea disciplinară”; Art.96-103; – Titlul VIII – PERSONALUL AUXILIAR, AD-TIV…Art.105, 108; ; Art.113 REGULAMENTELE ( reglementarile erau valabile in 2004)
PENTRU ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA COMPARTIMENTELOR AUXILIARE; etc , de asemnea toate celelalte acte normative, regulamente şi ordine interioare MJ care trebuie adaptate corespunzător.
La fiecare instanta judecatoreasca- Judecatorie , Tribunal, Curte de apel inclusiv la ICCJ se va instala un sistem UNIC-(pentru toate salile de judecata din incinta instantei), simplu si economic-compus din unitate de inregistrare si cate camera de luat vederi pentru fiecare sala si se va proceda zilnic la inregistrarea audio si video a sedintelor de judecata, le va sorta, inseria si va asigura pastrarea lor in arhiva amenajata special , la sediul instantei
La fiecare instanta , intregul sistem va fi deservit de un singur operator, de la pupitrul amplasat intr-o incapere special amenajata si va efectua de acolo operatiunile , indiferent cate sali de judecata se afla la acel sediu de instanta.
Selectarea operatorului ( ofiter grefier program MAJOR “Discret” )se va face din randul personalului deja existent in randurile grefierilor de la instante si nu va fi subordonat decat direct sefului sau direct din Compartimentul Tehnic si operativ din C.S.M.-M.J. Sist Major Discret. Bucuresti.
- -Atentie ! – Operatorul va avea un statut distinct si foarte strict. !
Va avea obligatii stricte de confidentialitate in privinta inregistrarilor efectuate si sub raspundere penala va fi obligat sa stocheze baza de date, sa nu accepte ordine,promisiuni sau ingerinte ale magistratilor,avocatilor,justitiabililor,sau din partea presei in furnizarea de informatii sau cu privire la operatiile tehnice desfasurate in conditiile legii.
- Operatorul va elibera aceste inregistrari in regim special numai Directiei specializate din C.S.M. Bucuresti, numai pe baza dispozititei scrise speciale date de aceasta institutie.
ACCESUL LA MATERIALUL INREGISTRAT in sectiunea ” MAJOR -Discret”
Utilizarea bazei de date speciale- ( -proceduri -)
- Accesul la materialul inregistrat in serviciul Major “Discret” va fi limitat sever, iar informatia va avea un caracter exclusiv confidential si un regim strict de utilizare fata de obiectivele exacte si cerintele operative ale C.S.M. Utilizarea , gestionarea sau in general folosirea acestor materiale audio-video de catre persoane neautorizate sau in alte conditii decat cele legale vor fi sanctionate drastic –* raspundere de natura penala* ; Inregistrarile nu vor fi si nu pot fi oferite niciodata mass-media si nici altor persoane particulare ; Accesul la materialul inregistrat se va face numai cu aprobarea scrisa-stricta (Ordin C.S.M.,obtinut doar in urma procedurii legale) iar utilizarea informatiei digitale va fi destinata numai departamentelor specializate care vor folosi informatia solicitata pentru:
- 1) statistica ,
- 2)studii privind ergonomia muncii magistratului ,
- 3) Studii si standardele calitative ale actului de justitie
- 4) evolutia aplicarii noilor legi in teritoriu,
- 5) esantioane relevante ale activitatii magistratilor pentru luarea deciziilor in comisia deontica de avansare si recompensare de merit profesional
- 6) material vizand analiza necesitatilor modificarilor legislative
- 7) unificarea practicii judiciare si nu in ultimul rand,
- 8) material probatoriu ( absolut obiectiv) pentru actiunile disciplinare contra magistratilor acuzati de fapte disciplinare, in urma sesizarilor legale si procedurii de admitere a actiunilor disciplinare pornite – in mod obligatoriu prin aparatori alesi, avocati definitivi, cu minim 5 ani experienta profesionala ori de catre justitiabili , asistati in mod obligatoriu de catre avocati alesi).
Actiunile disciplinare contra magistratilor :
Procedura deontica :
Sesizarea C.S.M. va trebui sa fie facuta in forma scrisa si va trebui motivata printr-un memoriu redactat in mod obligatoriu de un avocat si va cuprinde date referitoare la nr. dosarului cauzei , in timpul caruia a avut loc incidentul , ziua sedintei de judecata,,ora exacta,,numele magistratului si al grefierului de sedinta..
- Aceste aspecte deontice au ca scop , pe deoparte , apararea onoarei si demnitatii corpului magistratilor , iar pe de alta parte, impiedicarea magistratilor de a fi tentati de abuz, rutina profesionala negativa sau tentatii de coruptie, sau de a scapa de responsabilitatea profesionala sub „ umbrela” independentei , invocand impunitate absoluta sau intangibilitate – ceea ce presupune o noua dimensiune a profesionistului magistrat de buna credinta: asumarea raspunderii socio- juridice si profesionale , din perspectiva principiului insitiuit de art. 16 alin. 2 din Constitutie-„NIMENI NU ESTE MAI PRESUS DE LEGE“
In sistemul deontic MAJOR CSM MJ/RO , magistratii cercetati in actiunile disciplinare nu vor mai putea sa influenteze direct sau indirect, pe cai „neortodoxe” , solutia instantei disciplinare, ori probatiunea in acuzarea lor sau eliberarea inregistrarilor obiective sau a actelor de decizie savarsite in speta si de asemenea nu vor avea acces la dreptul de a sesiza aceasta instanta sau alte jurisdictii fata de justitiabili ori fata de avocatii acestora, in materia deontologiei actelor si activitatii profesionale Jurisdictionale . Evident ca magistratii vor putea invoca si folosi tot acelasi materialul inregistrat in apararea lor si se vor folosi in acest for de aceleasi acte si probe aflate in contextul concret al probatiunii relevante.
De asemenea , in mod obligatoriu, magistratii nu vor putea fi timorati de catre functionari , ori inspectori superiori , sicanati la genul ca ceva subiectiv si dubitativ ar putea fi interpretat gresit in activitatea si conduita lor profesionala. .
Niciodata nu se vor face publice cercetarile prealabile si nu vor fi intrerupti in a-si desfasura activitatea, ci doar in consecinta, C.S.M.. ii va stimula si recompensa de merit sau, dinpotriva, ii va chema sa raspunda in actiunile disciplinare admisibile declansate de profesionistii cu probitate si vor fi judecati de un for legal competent dupa o procedura si o confidentialitate care sa asigure prestigiul si onoarea corpului magistratilor.
Nu se va permite sub nici o forma publicitatea numelor magistratilor judecati .
Numai dupa ramanerea irevocabila a deciziei de condamnare si numai odata cu punerea sa in executare, CSM va putea da publicitatii numele magistratilor, potrivit uzantelor comune .
Este evident ca simpla prezenta a camerei de luat vederi in sala de judecata si a intregului sistem de garantii deontice si procedurale amintite VA DETERMINA O SCHIMBARE RADICALA si ireversibila in BINE A MENTALITATII participantilor activi si pasivi la actul de judecata . O schimbare radicala de mentalitate la nivelul justitiabiililor, avocatilor , inclusiv pe fond, la nivelul gandirii magistratilor…
Se va asigura prin aceste metodologii un inalt standard de inclinatie NATURALA si SPONTANA spre COMPETITIVITATE , INTRE PARTICIPANTII activi si pasivi LA ACTUL DE JUSTITIE. – O NOUA SI MODERNA PREMISA DE STIMULARE legala si tehnica A DESFASURARII IN CONDITII DE SOLEMNITATE, LEGALITATE, CELERITATE si BUNA CREDINTA a SOLUTIONARII PROCESELOR AFLATE PE ROLUL INSTANTELOR JUDECATORESTI DIN ROMANIA ! Forta metodei rezida tocmai in forta vectorului dinamic al principiului bunei credinte principalilor “actori” in forul de judecata.
Rezida in realitatea potrivit careia atat magistratii , avocatii, procurorii si justitiabilii vor fi mult mai puternic motivati de a depune toate diligentele-(de aceasta data liber consimtite)- iar in acest nou sistem se vor „duela” numai juridic si nu pe alte influente nefaste , folosindu-se cu toata increderea de aceste noi „arme” legale , deontice , simtind si traind acea realitate prin care pot dispune efectiv de toate garantiile unui act de justite de cea mai inalta calitate. Justitia nu va mai insemna doar principii si idealuri, ci aceste vor pute fi puse in practica efectiv iar mijloacele electronice si deontice amintite vor transforma in realitati cotidiene aceste principii si idealuri juridice.
Utilizarea inregistrarilor digitale ca
>> Material didactic pentru pregatirea tinerilor la INSTITUTUL NATIONAL de pregatire a MAGISTRATILOR
Avantaje:
– Extragerea si studiul de esantioane relevante pentru pregatirea tinerilor magistrati la seminariile de specialitate.
-Exemple pozitive / exemple negative, prelevate selectiv direct din forul judecatii. Impactul de neuitat al exemplelor semnificative, prelevate direct din instante, grefate pe forta atat de penetranta a exemplului informatiei audio-vizuale, multiplicata instantaneu prin acumularile precedentului cazuistic si al practicii judiciare inclusiv al personalitatilor implicate in „duelul judiciar”, esantioane vizionate analizate si comentate de catre profesorii si auditorii de justitie, tinerii viitori magistrati de o reala motivatie, abnegatie si devotament in profesia pentru care se pregatesc .
-Comentarii tehnice relevante legate de institutiile juridice aplicabile in spete, limitele juridice , psihologice si consecintele atitudinilor participantilor in speta analizata. Metodica, studii , solutii active.
>> Date statistice necesare MJ, si altor entitati oficiale specializate
Statistici cu privire la legile in aplicare, nevoi normative, etc. – Serviciul documentare, Informatica,Directia Legislatie,
Prelevarea si prelucrarea datelor obtinute potrivit nevoilor si tendintelor definitorii ale necesitatilor sistemului judiciar roman.
>> Date necesare Unificarii practicii judiciare
>> Solutii dinamice de comunicare si aplicare in practica a Deciziilor ICCJ ;
Ca noutate absoluta => MJ. si ICCJ vor avea permanent sub control dinamica si feedback-ul fenomenelor functionarii aplicarii legilor si a practicii judiciare in teritoriu – > atat ca inertii dinamice ale instantelor, cat si tendintele de nuantare a practicii in cazul aplicarii unor anumite legi .
Eficientizarea defasurarii actului de justitie in acest mileniu nu se mai poate face fara celeritatea rulajului informatiei si feedback-ului juridic.
>>Date necesare cercetarii stiintifice in diferitele ramuri ale sistemului de drept roman
( propuneri de lege ferenda si edictarea de reglementari moderne ( altele -precedent ; doctrina judiciara)
>> BAZA DE DATE C.S.M. pentru
>> ACTIVITATILE de EVALUARE, CONTROL si RECOMPENSARE PROFESIONALA de MERIT A MAGISTRATILOR.>>
Baza de date obiectiva oferita de C.S.M.sub aspectul mentinerii corpului magistratilor la un inalt nivel de pregatire profesionala,demnitate si onoare sociala:
- Posibilitatea verificarii instantanee, fie prin sondaj, fie prin ordine prestabilita a activitatii anumitor magistrati fata de modul cum inteleg sa-si indeplineasca exigentele profesiei.
- Date obiective pentru propunerea avansarilor si/sau a recompensarilor de merit a magistratilor pe criterii de performanta profesionala, conduita constanta profesionala a magistratului,rezistenta la stress si redimensionarea incarcarii cu un numar optim de cauze, pe grad de dificultate si de ergonomie intelectuala a muncii depuse de magistrati
- . (Avansarea magistratilor se face in prezent potrivita art 67-70 din Legea 92/1992,in baza unor calificative subiective date de sefii ierarhici sau de catre inspectorii M.J.)
- De lege ferenda,propunerea de avansare si/sau recompensarea magistratilor se va face numai in baza unei “Decizii referat CSM.” elaborate in Comisia de Monitorizare Profesionala compusa din 7 membrii:
- – un inspector magistrat din cadrul MJ desemnat prin rotatie. ;
- – un membru al Academiei Romane dr. in Drept.( independent)
- – un magistat membru al ICCJ ;
- -un avocat ( reprezentant desemnat de UAR prin rotatie) ;
- -un psiholog criminalist;
- – un Senator (membru al comisiei juridice);
- – un Deputat (membru al comisiei juridice;
Decizia Referat va fi intocmita pe baza intrunirii voturilor comisiei , in urma analizei activitatii profesionale a magistratului , mai ales notarea magistratului va fi facuta si in urma vizionarii de catre comisie a esantioanele de secvente inregistrate din activitate magistratului (obtinute cu aceasta ocazie de C.S.M. din arhivele instantelor) decelandu-se concluzii obiective cu privire la conduita profesionala, temperamentul si abilitatile tehnice care tin de COMPORTAMENTUL CONSTANT AL MAGISTRATULUI.
Atentie ! , va creste ACURATETEA DECIZIILOR DE PROMOVARE si posibilitatea efectiva si inedita a PREVIZIONARII EVOLUTIEI PROFESIONALE a MAGISTRATULUI RECOMPENTSAT.
Costurile presupuse cu logistica si inzestrarea instantelor:
Organizarea instantelor:
- judecatorii – 187 ( sunt 177 de judecatorii in functiune in august 2004- ( din 187 existente) (anul 2004)
- Tribunale – 41 Sursa : www.just.ro
- Curti de apel – 15
- I CCJ – 1
Total= 244 unitati Hardware & software si altele necesare functionarii sistemului :
- X 1.500 Euro / cost mediu la o singura instanta pentru ambele componente sistemice Major “com” si Major “Discret“
- un Total costuri hardware pe intreg sistemul national Major CSM= 366.000 Euro ( an 2004)
se adauga :
- costuri cu proiectarea si implementarea sistemului,
- costuri minime pentru cursuri scolarizare grefieri operatori , existenti deja la instante ( 250 grefieri )
- costuri materialele consumabile, amenajarea incaperilor de operare a sistemului., etc.
Rezulta o investitie finala (pentru tot sistemul national) estimata aproximativ cca….. 1.ooo.ooo. Euro
URMEAZA SCHITELE TEHNICE, (in anexe) privind
ESTIMARILE DE TEHNOLOGIE IT&T defalcate pe etape incepand cu Programul Plilot >>
I EXCEPTIA RELEI-CREDINTE
(EXCEPTIA MALA FIDES) exceptia de drept comun*
II EXCEPTIA ABUZULUI DE DREPT
in materie CIVILA si distinct, in materie PENALA
Atât EXCEPTIA RELEI-CREDINTE cât si EXCEPTIA ABUZULUI DE DREPT sunt ” mijloace proceduale pe care trebuie sa le invoce partea interesata, în apararea sa, ori de câte ori constata ca desi îsi exercita cu buna-credinta un drept (în conformitate cu finalitatea economica si sociala recunoscuta de lege, în exercitiul acelui drept), i se opun, totusi, conduite vadite de rea-intentie sau clar abuzive, savârsite de o persoana, din vointa deliberata de a pagubi, de a constânge cu rautate, în scop de sicana, pe adversarul sau, de a abandona exercitiul legat al dreptului care se tinde a fi încalcat.”
Din punct de vedere procedural trebuie sa existe un echilibru de actiune în materia principiului bunei credinte.
Buna credinta se presupune (bona fides praesumitur).
Însa, în momentul când se constata ca este înlaturata prezumtia de buna-credinta, nu exista nici un mijloc legal, procedural, consacrat prin care sa se poata ridica o exceptie de procedura, o APARARE, o riposta instantanee, un instrument juridic viabil, un impediment juridic procesual prin care sa se blocheze în timp util atitudinea de rea-credinta sau abuzul de drept, ca actiuni concrete, manifestate deja în acte sau în fapte juridice care îsi produc efectele nefaste.
Toata legislatia româna nu contine o reglementare precisa si eficienta în materie, aplicabilitatea masurilor de combatere a relei credinte si abuzului de drept tinând de practica si doctrina judiciara consacrata.
I EXCEPTIA DE REA-CREDINTA
Introducerea în CODUL DE PROCEDURA CIVILA la capitolul III, sectiunea a II-a (Judecata – Exceptiile de procedura) a art. 1661 cu urmatorul continut:
ART. 1661 C.proc.civ.
(1) „Exceptia de rea-credinta poate fi ridicata de orice parte, cu conditia ca ea însasi sa fie de buna-credinta, revenindu-i obligatia sa demonstreze reaua-intentia, lipsa de diligenta, iliceitate ori tendinta de prejudiciere vadita la care o expune parte adversa, într-un raport juridic determinat.
(2) Partea ce ridica exceptia poate cere în conditiile art. 235-241 asigurarea dovezilor ce urmeaza a fi administrate.
(3) Judecarea exceptiei se face de urgenta, în conditiile art.137, ca cerere speciala în constatare, cu caracter incidental, care sa nu prejudece cauza principala.
(4) Partea de rea-credinta, va fi decazuta din dreptul de a invoca predentiile demonstrate de rea-credinta, dar va putea continua sa se foloseasca de mijloacele egale si sa invoce buna sa credinta în celelalte drepturi si interese legitime distinct solutionate în cauza principala.
(5) Sanctiunea pentru reaua-credinta atrage partea vinovata la obligarea sa la plata amenzii judiciare stabilite pe loc de instanta, cât si obligarea la despagubiri, daune materiale si morale pentru pagube pricinuite partii adverse, dupa caz. Art.274 va fi aplicat în mod corespunzator partii dea rea-credinta care a cazut în pretentiuni.”
Ca modificare legata de dreptul material se impune —— si completarea CODULUI CIVIL:
*** ART.970 C.civ.
alin.1 – text existent: „CONVENTIILE TREBUIE EXECUTATE CU BUNA CREDINTA”
de introdus: „fiecare este tinut sa exercite drepturile sale si sa-si execute obligatiile asumate potrivit alin. nou* regulilor bunei-credinte”.
alin. nou* „Abuzul manifest de drept nu este proteguit de lege”.
*** ART.977 alin.l.c.civ.
Text existent: „INTERPRETAREA CONTRACTELOR SE FACE DUPA INTENTIA `COMUNA A PARTILOR CONTRACTANTE, IAR NU DUPA SENSUL LITERAL AL TERMENILOR”, ——- adaugat în continuare – „ …, POTRIVIT REGULILOR BUNEI CREDINTE”.
*** Se va introduce un nou articol art.51 Cod civil. (definitia bunei credinte )
(1) „Exercitarea drepturilor si intereselor legitime se face cu buna credinta, fara sa se încalce drepturile celorlalti”
(2) „Buna credinta presupune acea intima atitudine, psihica a unui subiect de drept întemeiata pe intentia dreapta, diligenta, liceitate si abtinere de la lezare a drepturilor altuia, atitudine prin care acesta crede cu convingere corecta sau eronata ca respecta conditiile perfectionarii unui raport juridic determinat”.
(3) „Reaua-credinta manifestata nu este proteguita de lege”
II EXCEPTIA ABUZULUI DE DREPT
Introducerea în Codul de procedura civila a unui nou articol: art.1662
ART.1662 C.proc.civ,
(1) „Exceptia abuzului de drept poate fi ridicata de partea care constata ca împotriva sa se exercita un drept în mod abuziv, cu intentia de a pagubi, în scop de sicana, fara justificarea unui interes legitim, deturnând acel drept de la scopul sau final, economic si social pentru care s-a acordat protectia legala.”
(2) Dispozitiile art.1661 alin.2-5 se aplica în mod corespunzator, cu distinctiile de rigoare.
Exceptia RELEI CREDINTE si Exceptia ABUZULUI DE DREPT in materie PENALA
Impune asigurarea echilibrului deontic între proteguirea drepturilor si intereselor legitime ale cetateanului în fata excesului de putere al AUTORITATII PUBLICE în materia penala si de asemenea prevenirea si invocarea nevinovatiei sau acuzarea masurilor legale ce se iau împotriva sa de autoritatile abilitare.
Cetateanul trebuie sa dispuna de mijloacele legale de a-si apara drepturile în fata abuzului de putere – cercetarea abuziva sau degenerarea de dreptate sa poata trage la raspundere functionarii abuzivi.
De asemenea, daca autoritatea penala constata ca invinuitul sau inculpatul, în urma datelor penale savârsite, demonstrate temeinic prin probe, continua sa fie de rea-credinta ridicând abuziv exceptiile si împiedicând buna desfasurare a procesului penal, poate dispune, în temeiul art.75 modificat, prin intermediul circumstantelor agravante, cresterea sanctiunii penale prin sporul legal de pedeapsa.
EXCEPTIA – mala fides – ÎN MATERIE PENALA:
1. Modificarea CODULUI DE PROCEDURA PENALA -”recuzarea”
un nou alineat la art.51 C.proc.pen. prin introducerea alin 3 :
“Recuzarea PENTRU MOTIVUL SAVARSIRII Infractiunii de CERCETARE ABUZIVA”
-„Orice persoana lezata în drepturile sale prin rea-intentie, lipsa de diligenta si nelegalitatea masurilor luate împotriva sa prin care a fost prejudiciata în cursul urmarii penale sau judecatii, de catre autoritatile penale respective, poate ridica exceptia de mal praxis, exceptia de cercetare abuziva sau exceptia de denegare de dreptate.”
2. * modific ART.52 COD PROCEDURA PENALA.-Procedura in cazul “exceptiei de MAL PRAXIS”, ori a “Exceptiei
de DENEGARE DE DREPTATE“
*ART.301 alin.2 C.proc.pen. introducerea de ALINEAT NOU – cu pastrarea alineatelor urmatoare cu alta numerotatie – 3,4,5.
ART.301 alin.2 COD PROC PEN.
– „Inculpatul poate ridica exceptia de mal praxis, cercetare abuziva sau de degenerare de dreptate, în exercitarea cercetarii penale împotriva sa vizând intentia dreapta, diligenta, liceitatea si abtinerea de la producerea de prejudicii în cursul urmaririi penale sau judecatii.” Judecarea exceptiei se face de urgenta si cu precadere, potrivit dispozitiilor art.302 C.proc.pen.
CODUL PENAL modificarea art 266 C.pen. (Infractiunea de cercetare abuziva si (inclusiv- denegare de dreptate).
ART.266 indice 1 C.PEN. (infractiunea de denegare de dreptate)
– „Cercetarea abuziva si denegarea de dreptate savârsite în conditiile de rea-credinta ori abuz in serviciu se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 12 ani ani.
Actiunea penala se pune în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate în conditiile art.279 lit.c din Codul de procedura penala. Prevederile retragerii plângerii si împacarii partilor nu sunt aplicabile.”
Solutii de Know How Deontic Bona Fides
©CopyrightAv. ANGHELUS ION GABRIEL-NEW Know-How Deonthic , BONA FIDES:
Av. ANGHELUS ION GABRIEL tel 0721736034
– va urma …
Nota ! (Variantele sunt orientative si suporta numeroase modificari in functie de solutiile finale alese* ) >>
Remember That !
(Part of Project : DEZVOLTARI PRACTICE ALE DEONTICII BONA FIDES)
” Paradigma psihologica a bunei credinte in statul de drept “
“INFO AGORA”
Solutii de Know How Deontic Bona Fides
©CopyrightAv. ANGHELUS ION GABRIEL-NEW Know-How Deonthic , BONA FIDES:
Av. ANGHELUS ION GABRIEL